Toate lucrurile astea am vrut să le scriu săptămâna trecută, dar nu s-a putut. Ar fi însemnat să încalc una dintre regulile de aur ale facerii unui ziar, or eu sunt prea bătrân ca să mai comit asemenea greşeli. Fac altele, şi încă destule, dar nu din astea. Aşa că nu puteam să public două articole înrudite în aceeaşi ediţie. L-am ales pe cel care mi s-a părut mai important, iar pe celălalt, adică pe ăsta, care putea, de altfel, liniştit să mai aştepte, l-am amânat. Am considerat că ce am eu de spus contează mai puţin decât ce a făcut cineva despre care chiar merită să se scrie.
E, într-un fel, povestea unui articol, dar nu despre ea vreau să vorbesc. Azi despre modestie vreau să scriu, dar până ajung acolo mai am puţin de explicat. Aşadar, luna trecută am aflat din întâmplare că un caransebeşean a făcut parte din echipa care a câştigat Premiul Nobel pentru Fizică în 2020. Imediat mi-am zis că e rostul de un articol pe cinste şi m-am apucat să mă interesez în stânga şi-n dreapta cum dau de omul acela. Pe internet, tot ce era legat de el era în limba germană. O singură pagină era în română, „Mica mea literatură”, am citit câteva povestiri postate acolo, apoi mi-am luat gândul de la ea, fiindcă eram convins că e doar o potrivire de nume, scriitorul şi omul de ştiinţă n-aveau cum să fie una şi-aceeaşi persoană. După mine, literatura şi ştiinţele exacte se potrivesc ca nuca-n perete. Aşa am pierdut câteva zile, în care omul meu parcă intrase în pământ. La un moment dat, cum altceva oricum nu-mi mai rămăsese de făcut dacă voiam să scriu articolul acela, am luat legătura şi cu el, în Germania, ca să nu zic că n-am încercat.
Am avut noroc. Bucuria mea s-a mai domolit după ce i-am explicat cine sunt şi ce vreau, fiindcă noului meu prieten de pe Facebook i se părea că n-a făcut absolut nimic care să merite să se scrie despre el. E adevărat că piesa pe care a proiectat-o şi a făcut-o a fost importantă în proiectul acela care confirmă Teoria relativităţii, a lui Einstein, dar ce mare lucru să dovedeşti existenţa unei masive Găuri negre în mijlocul Căii Lactee şi să poţi măsura, acum, mult mai exact distanţa dintre Pământ şi centrul galaxiei?
Am încercat să-l conving că nu e chiar aşa, dar n-am reuşit de la început. Cred că am topit gheaţa dintre noi abia atunci când i-am spus că eu mi-aş fi luat un interviu şi numai dacă aş fi strâns un şurub pe-acolo, prin zonă. Bănuiesc că a zâmbit, şi din clipa aceea a fost de acord să-mi povestească tot. Doar la sfârşit mi-a mai spus, dar asta să n-o scriu, că pentru el, acum, că a ieşit la pensie, e mult mai important scrisul decât orice Premiu Nobel. Şi cum am fost convins că el chiar credea asta, l-am crezut şi eu.
Am făcut-o pentru că, de-a lungul vieţii, am întâlnit o mulţime de oameni simpli extraordinari. Am prieteni scriitori şi pictori cu adevărat talentaţi, pe care multă lume îi ştie după nume, care merg cu autobuzul sau cu trenul, fiindcă nu au, şi nici nu au nevoie de maşină. Alţii, şi ei mulţi, mănâncă biscuiţi şi stafide când le e foame, şi roşii cu brânză când în viaţa lor e sărbătoare, sau fasole şi varză călită, şi în general nu fac mofturi la nimic. Că scriu, pictează sau cântă, ce mare lucru? Asta nu-i scuteşte să doarmă cu capul dat pe spate într-o gară sau să vorbească la cele mai primitive telefoane mobile care s-au inventat vreodată.
Nu ascund faptul că toată povestea asta m-a cam pus pe gânduri. Cine ştie, poate că lucrurile nu stau chiar aşa, şi nuca şi peretele au mai multe în comun decât am crezut eu. Sunt curios ce părere ar fi avut Einstein despre teoria asta.
Adrian CRÂNGANU