Nonconformistul



Când bunicul meu a fost copil de liceu, Liga Antialcoolicilor a inițiat un concurs cu cine scrie cea mai convingătoare compunere împotriva alcoolului. A câștigat concursul și ca premiu a primit un galben, un bănuț de aur. Cu bănuțul ăla și-a invitat toți prietenii la crâșmă și au băut până n-a mai rămas din bănuț nimic. Era un băiat simpatic bunicul ăsta al meu. Mi-ar plăcea să cred că aș avea și eu ceva din el. Nu știu, dar mă întreb ce aș fi făcut eu cu bănuțul și, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât inclin să cred că și eu aș fi făcut același lucru. Viața asta e așa de anostă și așa de fadă cu toate obligațiile ei, cu școală, cu servicii, cu „așa se face” sau „așa se cuvine”, încât câteodată ți se apleacă și-ți vine să faci ceva așa cum a făcut bunicul meu. Ceva spontan, ceva negândit, ceva de care ceilalți să spună: e nebun! Sau cel puțin: nu pot să cred, a putut el să facă asta? Ce rușine, sărmanii lui părinți.
Și când ești la vârsta potrivită, așa, pe la vârsta liceului, vrei, nu vrei, se mai întâmplă ca părinții să nu iasă vreo două, trei zile din casă, până uită cunoștințele de ce-a făcut copilul. Chestii nevinovate, de altfel, dar într-un oraș mic de provincie, astea sună ca toaca de Paște și se modifică precum telefonul fără fir. Dacă mi-am frecat blugii cu cărămidă până s-au făcut albi și s-au rupt, că așa era în revistele interzise aduse din străinătate și care treceau din mână în mână, în ziua următoare, „cu totul întâmplător”, o întreba vreo vecină sau cunoștință pe maică-mea: tu l-ai văzut pe al tău când a ieșit pe poartă? Și așa, din gură în gură, în zilele următoare toată lumea știa că eu am ieșit pe poartă în chiloți și cu un singur ciorap. Și ăla roșu. Noroc că maică-mea nu numai că nu-i prea băga în seamă, ba îmi mai lua și apărarea, lucru care probabil crea o stare de nemulțumire, de revoltă sau, de multe ori, de îngrijorare că un asemenea specimen ar putea să dăuneze bunelor maniere ale orașului și să aibă o influenţă negativă asupra odraslelor lor. Să nu mai vorbim de mamele de fete, cu ochii în patru din cauza pericolului public. Ca urmare, în semn de protest, am scris cu carioca albastră pe fundul pantalonilor înălbiți de frecatul cu cărămidă o călduroasă invitație: pupă-mă! Bineînțeles, în limba engleză, limba muzicii pop-rock și a generației flower power. Asta a fost chiar și pentru mama prea mult, cu toate că nu înțeleg de ce. În orașul nostru engleza era o limbă în general necunoscută și profanii care mai știau un pic de engleză o învățaseră ca și mine din cuvintele textelor de la cântecele date pe postul decadent Europa Liberă, așa că ăia precis n-ar fi comentat vestimentația mea. Dar, ca atare, singura soluție posibilă părea în a arunca bunătate de pantaloni gata frecați cu cărămidă pe care mama era pregătită întâi să-i taie cu foarfeca. Dar soluții alternative au existat întotdeauna, așa că am acoperit invitația drăgăstoasă cu un petic mare, bineînțeles de un albastru contrastant, pe care l-am cusut singur cu trudă și răbdare cu mâna mea proprie, pentru că pe mama n-am putut nicicum s-o conving s-o facă. Asta a fost o soluție de compromis, vecinele au comentat că părinții mei ar trebui să investească ceva în mine și să-mi cumpere niște pantaloni noi, dar gura lumii-i slobodă, așa cum se zice prin satele de pe la noi, și la urmă s-au obișnuit.
Cel puțin cu asta. Că pe urmă a venit chestia cu părul, și asta era și mai decadent. Cu toate că, dacă mă gândesc bine, noțiunea de păr mare e o chestie de interpretare. Față de tunsura „ca la soldați” și cu breton în față, sau dacă voiai să fii mai șic, cu cărare pe o parte, cei câțiva centimetri de păr crescut în plus erau o adevărată victorie. Și tehnica era așa: cu vreo lună și jumătate înainte de vacanța de vară ne tundeam toți. Până la începutul verii părul creștea puțin, dacă nu ne prindea bineînțeles vreun profesor cu ceva și ne trimitea iarăși la tuns, iar până la sfârșitul verii aveam „plete” care abia dacă acopereau jumătate din ureche, dar le spălam și pieptănam zilnic privindu-ne în oglindă ore întregi, mai rău ca fetele de măritat. Se uita lumea după noi cum veneam bronzați de la râu și aruncam brusc capul într-o parte, să simțim cum se duc și pletele cu el, și se cruceau cum de ne lasă miliția să umblăm așa pe stradă, ca pălmașii de la construcțiile de blocuri, că numai ăia umblau netunși și cu pantalonii peticiți. Te pomenești că și beau, Doamne iartă-mă!
Când începea iarăși școala, ne apuca tristețea. Ne trimiteau ai noștri la frizer, pe mine mă tundea unul care trebuia să fi avut vreo două sute de ani, că-l tunsese și pe bunicul încă în tinerețe și abia se mișca. Stăteam câte o jumătate de oră privindu-mă cu milă și tristețe în oglinda veche. Mai că-mi dădeau lacrimile. Câteodată viața e crudă și nemiloasă. Da, crudă și nemiloasă.
Ieșeam de la frizer și ne simțeam de parcă eram în pielea goală. Dar începea școala, toți eram tunși ca soldații, fără excepție, măcar a murit și capra vecinului. Și după ce observam că fetele ne acceptă și fără podoabă capilară, lumea era iarăși în ordine.
Stefan KELLNER

Lasă un comentariu