Acest titlu mi-a răscolit sentimente şi imagini găzduite în tainiţele sufletului meu, parfumuri vechi ale copilăriei pierdute, dar mereu regăsite în satul copilăriei mele, satul bunicilor şi străbunicilor mei materni. Acolo înţeleg mai bine de ce Lucian Blaga era convins că „veşnicia s-a născut la sat”. Aici totul se petrece rânduit, în ritmul anotimpurilor, după legi străvechi, lăsate moştenire de la o generaţie la alta. Acolo am văzut cea mai frumoasă lună, am respirat cel mai curat aer şi am simţit că mă aflu în împărăţia Liniştii celei Mari. Acolo eşti în afara timpului, despovărat de tot ce e urât.
Au trecut mulţi ani de atunci, acum mă aflu mai departe, dar serile cu lună şi cu cer înstelat mă poartă mereu înapoi, în satul de lângă munte.
Bunicilor mei materni le datorez dragostea pentru satul de lângă munte, unde ei s-au stins cu aceeaşi demnitate şi modestie cu care au trăit. Am plecat, dar urmele satului sunt încă în mine. Nu mă lasă inima să nu-mi amintesc cu drag de bunici. Bunica ce ţinea cu sfinţenie toate posturile, iar bunicul, care citea din ceaslovul cu litere chirilice. Erau bunătatea personificată.
Au plecat cu toţi „dincolo”, s-au amestecat în somnul pământului, luând cu ei şi copilăria mea. Sunt oameni în umbra cărora am crescut, la amintirea cărora alerg ori de câte ori am senzaţia sufocantă că trăiesc într-o lume nebună, o lume în care nu mă pot regăsi. (Foto: Livius Almăjan)
Doinel PUIU-MĂRGINEANU