Socrate spunea foarte des că ştie că nu ştie mai nimic. Asta făcea să fie iubit de atenienii de rând, şi invidiat de duşmani. Impresia mea, şi cred că şi a altora până la mine, e că bătrânul vulpoi doar făcea pe nebunul, dar mai ales bănuiesc că a fost printre primii care a înţeles cât de bine poţi s-o duci atunci când eşti prost, sau, dacă nu reuşeşti să fii, măcar să faci pe prostul. Adesea era auzit spunând că nu-i place să vorbească despre lucruri pe care nu le cunoaşte, şi atunci preferă să-i asculte pe alţii. Cât să fi contat modestia asta a lui Socrate în ochii grecilor, nu ştiu exact, dar cred că foarte mult, însă nu fiindcă atenienii ar fi văzut-o ca pe o virtute, ci doar fiindcă se dădea de bunăvoie la o parte, lăsându-i pe alţii să-şi aşeze pe frunte cununile de lauri ce i se cuveneau. Cu toate astea, n-a reuşit să-i convingă pe toţi că lucrurile stau aşa cum voia el să le arate. Se spune că un prieten de-al său, Chaerephon, s-a dus într-o zi la Oracolul din Delphi şi a întrebat cine e cel mai înţelept om din lume, iar Pythia i-ar fi răspuns că Socrate. Când i-au spus care e părerea lui Apollo despre el, bătrânul filosof cică ar fi dat neîncrezător din cap, ajungând să dea totuşi dreptate Zeului Luminii şi al Artelor abia cu puţin timp înainte de moarte.
Recunosc, nu l-am citit pe Socrate, autorii lecturilor mele s-au născut abia peste vreo două mii de ani, dar exemplul lui mi-a fost întotdeauna de folos, scăzând, poate, anii când eram tânăr şi uneori mă mai lua gura pe dinainte. E adevărat, mai târziu am înţeles că nu mă pricep la o grămadă de lucruri, că de fapt sunt mai multe cele pe care nu le ştiu decât cele pe care le stăpânesc. Pot, de exemplu, să vorbesc o săptămână despre o carte, o zi despre un meci de fotbal, o oră despre un film şi cel mult câteva minute, cât îmi trebuie să mă enervez, despre politică. Şi aş mai putea vorbi, cred, un an întreg despre religie, însă doar ca să pun întrebări, nu să dau răspunsuri ori să am păreri.
Când am vorbit despre ceea ce ştiu şi pot să fac, n-am luat în calcul şi presa. E probabil lucrul la care mă pricep cel mai bine şi despre care aş putea să discut o viaţă, dar mă tem că nici atunci n-aş termina de povestit şi de învăţat câte ceva, oricât de mărunt. Fiindcă lucrul cel mai important şi, poate, cel mai greu, a fost când să tac şi despre ce anume să nu vorbesc. Până atunci, însă, am călcat de multe ori în străchini şi, fără să vreau, am împins câteva vieţi în altă direcţie decât aceea în care voiau ele să meargă. Când mi-am dat seama, am încercat să mai repar câte ceva, dar, din păcate, n-am reuşit decât să transform regretele în experienţă.
Acum, de pildă, cu toate că mă mănâncă palma să scriu despre politicienii care ne conduc, ea îmi spune să n-o fac. N-o înţeleg, dar ascult de ea, aşa cum am făcut şi în urmă cu câţiva ani, când iar am tăcut. A trecut însă atâta vreme de atunci, încât cred că acum pot să vorbesc despre ceea ce am ţinut atâta timp în suflet şi care, poate, merită povestit.
Era 1 Decembrie şi trebuia să mă întâlnesc cu un politician care, în perioada aceea, a însemnat mult pentru partea asta de ţară. Mi-a spus că e la un bar şi să merg acolo. M-a întâmpinat înconjurat de patru bărbaţi, cu cămaşa descheiată la cinci nasturi, scoasă din pantaloni, şi cu ochii roşii de la beţia din ajun. După ce am discutat, l-am întrebat dacă nu vine în centru, la ceremonie, fiindcă era deja târziu. M-a întrebat ce zi e, i-am răspuns că 1 Decembrie, şi, când s-a interesat ce înseamnă asta, i-am spus că e ziua mea.
În Piaţă, o domnişoară frumuşică mi-a prins în piept o cocardă tricoloră, iar eu m-am amestecat printre ceilalţi sărbătoriţi. Nici mai târziu, cei din bar nu au venit. Nu era ziua lor. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, oamenii aceia nici măcar nu s-au născut vreodată.
Adrian CRÂNGANU
