Get Adobe Flash player

Miros de terebentină


Cred că puţină lume ştie că între ziarişti şi cei despre care aceştia scriu se mai leagă, uneori, prietenii. Asta mi s-a întâmplat şi mie, şi nu o singură dată. Rar, însă, foarte rar s-a nimerit ca aceştia să fie politicieni sau oameni de afaceri ori persoane importante şi influente. Cel mai adesea m-am împrietenit cu oamenii de cultură, pentru că în lumea lor m-am simţit mai în largul meu decât în oricare alta.
Primul exemplu care îmi vine în minte e Chichere. Poetul Ion Chichere. Am petrecut multe după-amiezi, seri şi nopţi împreună, în faţa paharelor goale şi-a scrumierelor pline. Nu mi-e ruşine să scriu asta, fiindcă a bea atunci cu Chichere însemna că ţi-ai câştigat un scaun la masa rotundă a culturii din oraş. Erau însă băute frumoase, în care, în afară de literatură, nu ne atingeam de altceva. Dar toate astea au fost acum douăzeci şi ceva de ani, între timp el s-a dus, iar eu m-am cuminţit, încât, dacă s-ar întoarce şi numai pentru o clipă, să arunce o privire, sunt sigur că nu m-ar mai recunoaşte. Şi poate nici nu i-ar mai plăcea de mine, văzând halul în care am ajuns. Dar n-am să aflu niciodată şi, oricum, asta e o altă poveste.
Povestea de azi este despre Mihai Vintilă, pictorul. Credeţi-mă că nici măcar nu mai ştiu cum ne-am împrietenit. S-a întâmplat, cred, în ani, fiindcă, dacă ar fi să mă iau după vârstă, ar fi putut să-mi fie tată. Îmi era însă foarte drag de el, mi-a fost de la început, pe urmă, până la sfârşit, i-am purtat ceea ce eu aş numi un respect duios. Eu îi spuneam Nea Mihai, el nu mă scotea din Domnul Crânganu, şi, oricât am încercat să-l înduplec să-mi zică Adi, ca toţi ceilalţi, n-am reuşit.
Ne-am apropiat când am început să-i duc ziarele în care apăreau articole despre el. Mă poftea întotdeauna în casă, doamna lui mă îndopa cu prăjituri, suc şi cafea, în timp ce el mă trăgea de mânecă să mergem mai repede în camera mică, unde îşi avea atelierul. Acolo mă simţeam întotdeauna ca un copil într-un magazin plin de jucării, şi cred că nu sunt prea departe de adevăr atunci când spun asta. Făceam de fiecare dată ochii mari şi cred că şi căscam un pic gura în faţa tablourilor acelea pline de alb, roşu, verde şi albastru, agăţate pe pereţi încât nu mai aveai unde să înfigi un ac, sau aşezate pe pat, şi atunci stăteam de vorbă în picioare, ori pe cele două mese. Nu ştiu cum să spun, dar întotdeauna plecam mai curat de la el.
Vorbea întruna despre Caransebeş, unde se născuse, despre Strada Potocului, raiul cu ţărână pe jos al copilăriei lui, iar în ultimul timp mai mult despre cărţile pe care avea de gând să le scrie, decât despre tablourile pe care voia să le picteze. Într-o duminică, nu demult, ţin minte că m-a sunat să-mi povestească despre casa lui de pe Potocului, şi era tare necăjit. Cum nu mai auzea aşa de bine, împlinise deja 88 de ani, am început să strig în telefon. Şi cum nici aşa n-am reuşit să mă fac înţeles, i-am spus soţiei să închidă fereastra, să nu creadă vecinii că ne certăm, şi m-am pus pe zbierat…
E ultima amintire în care apare. Dar cred că ce ţin minte cel mai bine când vine vorba de el e mirosul de terebentină din camera mică, pe care o folosea ca să-şi dilueze vopselele cu care plăsmuia lumea aceea în faţa căreia făceam ochii mari şi căscam gura, ca un copil într-un magazin plin cu jucării semnate citeţ şi mereu cu literă mică, mihai vintilă.
Adrian CRÂNGANU

Traducere
Slovensky Med
Ultimele articole
Servicii deratizare Transal Urbis


Servicii Transal Urbis