Adrian CRÂNGANU
Cred că unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se pot întâmpla unui om este să facă ceea ce-i place. Să muncească plăcându-i ceea ce lucrează şi să iubească cu adevărat ceea ce iese din mâinile lui. Eu, de pildă – dar asta am mai spus-o –, mi-am dorit de mic să fiu ziarist. Ani întregi am căutat să înţeleg de ce, dar, cum până acum n-am găsit încă un răspuns, m-aş mira să-l mai găsesc vreodată. O explicaţie ar fi că mi-a plăcut întotdeauna să povestesc. Când, în vacanţele de vară, mergeam în Oltenia, cât eram de mic – o mână de om –, le lăsam cu gura căscată pe babele care mai mereu făceau cerc în jurul meu şi se minunau de câte puteam să vorbesc. Drept răsplată, îmi dădeau ori bomboane, ori câte un sfert de turtă de floarea-soarelui, iar eu mâncam seminţe până mă durea burta. Cea de a doua explicaţie – ba chiar prima, dacă e s-o iau în ordinea importanţei lucrurilor care mi-au influenţat, mai târziu, viaţa – a fost că, atunci când abia învăţasem literele, aşteptam cu sufeltul la gură să ajungă tata acasă, ca să citesc „Faptul divers” din „Scânteia”. Era o simplă rubrică, îmi amintesc perfect, chiar şi acum, pe pagina a doua, prima coloană pe stânga, încadrată în chenar, dar mie mi se părea ca e acolo tot Universul condensat în 150 de rânduri. Şi ştiu că atunci când, ca să mă pedepsească pentru cine ştie ce pozne nevinovate oi fi putut face la şapte ani, de câteva ori tata nu mi-a dat ziarul, am plâns.
Anii au trecut, iar dorinţa a crescut şi ea, odată cu vârsta. N-am renunţat niciodată la idee, doar am abandonat-o atunci când, la 20 de ani, am înţeles că la „Ştefan Gheorghiu” nu puteai merge decât dacă aveai origini sociale sănătoase şi erai tu însuţi un element de bază al societăţii. Din păcate, sau poate din fericire, părinţii mei nu erau niciunul membru de partid, iar mie nici prin cap nu-mi trecea să mă fac vreodată. Nici chiar cu preţul primirii mele la „Ştefan Gheorghiu”.
A mai trecut ceva vreme şi în cele din urmă mi-am văzut numele tipărit sub un articol la care am muncit o noapte întreagă. Sunt 22 de ani de atunci, iar ziarul îl păstrez şi acum. E, cred, lucrul la care ţin cel mai mult şi de care sunt cel mai mândru. Iar, de atunci încoace, am văzut multe şi am învăţat şi mai multe. Dar mai ales am văzut cu ochii mei, la început, cum se naşte un ziar. Cum se bat articolele la maşină, am văzut cum se culeg la linotip – maşina cea mai frumoasă şi mai complicată din câte au existat vreodată pe Pământ, la fel de elegantă ca o orgă şi, pentru mine, cântând la fel de minunat ca şi ea –, am văzut cum se aranjează rândurile de plumb în şif, cum se face apoi calandrul, cum se prinde în rotativă şi cum din aceasta ies, pe bandă, ziarele cu aromă de hârtie şi tuş proaspăt. Iar eu mă murdăream întotdeauna pe mâini de la ele. Şi mai cred că asta a fost cea mai mare dorinţă a copilăriei mele: să văd, să aud şi să simt cum se face un ziar.
Amintindu-mi, acum, de toate astea, stau şi mă întreb, ce-o fi visat copilul Dan Diaconescu să se facă când va creşte mare…
