Adrian CRÂNGANU
Cu mulţi ani în urmă – să tot fie 19 sau 20 de atunci – în redacţia ziarului la care lucram în acea vreme era o secretară cu care mă înţelegeam foarte bine. Era pensionară, dar, cum nu mai avea pe nimeni, ca să nu se plictisească şi s-o ia razna din pricina singurătăţii, se angajase cu jumătate de normă la ziar. Discutam cu doamna Ghiti vrute şi nevrute, şi ţin minte că, nu o dată, mi-a povestit despre relaţia specială pe care a avut-o cu mama ei. Se simţeau – spunea ea –, în aşa fel încât, chiar dacă erau în oraşe diferite, fiecare ştia dacă cealaltă suferă sau o doare ceva.
Povestea pe care mi-a spus-o de mai multe ori – fiindcă legătura dintre ele era doar o introducere – se referă la promisiunea pe care i-a făcut-o, mereu, mama ei: că, dacă există o lume-de-dincolo, atunci când ea va muri, îi va da un semn. Că va găsi ea o cale s-o anunţe, un pahar spart, o uşă închisă singură, o vitrină ori un dulap care pocnesc din senin, un lucru oricât de mărunt. Şi încheia întotdeauna, cu o tristeţe amestecată cu dezamăgire şi scepticism, că semnul acela n-a venit niciodată
Spre ruşinea mea, eu nu i-am povestit despre experienţa de decorporare pe care am trăit-o acum zece ani. Nu ca să nu o contrazic, ci pentru că n-am vorbit nimănui despre ea. Din ceea ce am citit după ce am trecut prin acea întâmplare, am înţeles că am fost, pentru câteva ore, sau minute, n-aş putea să spun exact, într-un alt plan, într-o altă dimensiune. Într-un loc, ca să spun aşa, unde nu era nimic frumos şi nimic bun.
Toate astea mi-au trecut prin minte săptămâna trecută, într-o zi când, aşteptând să se facă ora la care să merg la meci, mi-am făcut o cafea şi am fumat, liniştit, în penumbra biroului. Pe masă erau, împrăştiate, şase iconiţe tipărite pe carton şi una în ramă de plastic, rămase de la foştii proprietari, pe care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, le tot aranjam în altă ordine. Şi mă gândeam la vorbele auzite cândva, că lui Dumnezeu nu e bine să-i ceri dovezi că există. În El, ori crezi, ori nu. Am mângâiat mult cu degetele acele imagini care înfăţişau sfinţi şi, recunosc, mi-am pus o clipă problema cum ar fi să cer şi eu un semn de Sus. Că acolo există, cu adevărat, Ceva. Cineva. Am abandonat însă repede ideea, am revenit cu picioarele pe pământ şi am plecat la meci.
Ajuns pe stadion, am intrat pe gazon să fac fotografii pentru ziar. Am declanşat aparatul – e vorba de unul digital –, am făcut poza, dar, când să verific ce am prins în ea, ecranul era alb. Gol. Am mai încercat o dată. Acelaşi rezultat. Nu-mi venea să cred. Am resetat tot. Degeaba. După încă zece încercări, am renunţat şi m-am dus în tribună. Cu acelaşi aparat făcusem fotografii dimineaţa. O mulţime. Şi am mai făcut o grămadă seara, când am ajuns acasă, şi am vrut să văd dacă merge.
Revenind la doamna Ghiti, aş vrea să mai spun doar că, într-o dimineaţă, n-a mai venit la lucru. Le-am zis colegilor să sune la Pompieri şi să spargă uşa, fiindcă bătrâna a murit. M-au întrebat, miraţi, de unde ştiu. Nu ştiam. Am simţit. Dar lor nu le-am zis nimic.
