Get Adobe Flash player

În pântecele chitului


Am pus un punct pe o coală albă și am privit chipul semnului rotund, pe urmă am desenat un cerc al cărui pântece era gol și aștepta parcă să înghită pe cineva spre a-l face prizonier pentru totdeauna, apoi am privit în jurul meu rotindu-mă ca pământul în jurul axei sale și am constatat că trăim într-un cerc, într-o lume de cercuri. Cu toții ne învârtim în același cerc, ne învârtim în jurul soarelui clipă de clipă, atât cât ne este permis. Toți pornim dintr-un punct în care înmugurim, pe urmă înverzim, îngălbenim și, când rotația a luat sfârșit, înghețăm pentru eternitate. E ca într-un joc de-a baba-oarba, ne învârtim în cerc să căutăm o scăpare, pe cineva care să joace rolul orbului în locul nostru, când de fapt toți jucăm același rol. Aici ne naștem, pe urmă creștem, și creștem și creștem, alergăm, dar nu înțelegem unde, iar când ne trezim e prea târziu, căci toți am alergat spre moarte. Cercul duce de la viață spre moarte și tot așa, la nesfârșit. Nimeni nu poate să evadeze din cerc, oricât și-ar dori. Suntem într-un cerc, un cerc al neputințelor noastre, un cerc cu ziduri de piatră ce nu pot să fie biruite, un labirint fără ieșire. Închiși în cerc ca odinioară Iona în pântecele chitului, încercăm să ne ascuțim unghiile și să tăiem infinitele burți ale chitului, spre a gusta lumina. După ce biruim o burtă zâmbim ca și cum ne-am agăța de o rază de soare, ca din nou să plângem constatând că nu am biruit burta-mamă, ci o altă burtă condamnată la întuneric, la umezeală și răcoare, o altă victimă înghițită de monstruosul cerc.
Dacă în jurul nostru am observa că au început să facă presiune niște pereți stâncoși, niște pereți al căror chip abia dacă reușim să-l scrijelim, oare am observa tăria cercului ce ne apasă viața? Pereții stâncoși se adâncesc cu fiecare pas, cu fiecare clipă făcută de fiecare dintre noi spre moarte, cu fiecare boală, cu fiecare neputință, cu fiecare încercare de a-ți găsi un scop bine definit în viață. La urma-urmei ne învârtim în jurul aceluiași punct, al aceleiași idei, până ce ochii încă umezi de apele reci ale neputințelor vor procesa ultima imagine, ultima burtă zgâriată cu patimă și care nu duce decât în același loc, același punct umed, rece și trist.
Am încercat să pun un diagnostic acestei boli ce te ține captiv într-un pântece fără ieșire și nu am reușit decât să mă pierd într-o lume infinită de cercuri, fie ele vicioase, fie portițe spre raze de soare ce se izbesc de câte o altă burtă înghițită de Marele Univers.
Bețivul trăiește în cercul lui vicios și bea, bea până se îneacă, și tot nu poate să se oprească, lacomul adună și adună până ce paharul lui varsă de pe buzele-i rotunde nectarul, iar nechibzuitul rămâne captiv pentru totdeauna în mocirla urât mirositoare a morții. Clevetitorii înoată în răutățile aruncate până sunt sufocați de ele, asemenea și mincinoșii în amara mizerie a vorbelor goale. Asupritorii iau pâinea de la gura orfanilor și își măresc avuția, dar orfanii cresc, și pâinea răpită cândva se întorce pe alte căi de la copiii celor ce i-au asuprit cândva, la cel ce a fost osândit și sclav. Fiecare muncă trebuie plătită. Și sclavul îşi va primi plata lui, dar și cel care asuprește, crezând că totul i se cuvine, va plăti cândva prețul. Nimic nu rămâne neplătit în acest cerc al vieții. Până și împăratul David, care a greșit făță de Urie, a plătit prin primul său născut ce a fost chemat în pântecele cel negru al pământului. Trebuie ca omul să fie cu mare grijă în drumul lui prin cerc, să fie atent pe unde și pe ce calcă.
Din cerc nu există nicio ieșire. Pământul acesta din care suntem făcuți și pe care ne ducem existența scrijelind câte o burtă e un cerc, Universul e o mare burtă de pește ce ne-a înghițit odată cu prima pulsație și de unde nu se poate evada, orice portiță este un alt perete, o altă burtă ce așteaptă rânjind să fie cucerită zadarnic.
Undeva, în acest pântece, înțeleptul așteaptă cu nădejde și credință. Își construiește un altar într-un punct și lasă cale luminii de la răsărit să cadă. Își înalță ochii rugători pe raza de foc înspre divinitate, căutând o eliberare din pântecele chitului ce-l arde și-l îngheață totodată, căutând o eliberare din burta cea înfricoșată și întunecată a fiarei, din cuptorul cel încins, din groapa cu lei, o eliberare din noaptea cea lungă și grea. El știe că doar cuvântul lui Dumnezeu poate să poruncească pântecelui neîncăpător ca să verse prada și să-l elibereze de cercul țesut în jurul lui, așa cum în basme prințesa a fost eliberată prin cuvântul prințului iubit de cercul cel de fier din jurul pântecelui și a putut să nască, să arate că viața își continuă lungul ei fir.
Și când stai să te gândești că toți ne zbatem ca peștii în același pântece monstruos ce ne cuprinde treptat, tot mai mult și tot mai mult, întărindu-se de jur-împrejurul nostru, până ce ne soarbe ca pe o picătură de apă…
Ana-Cristina POPESCU

Traducere