Am citit, odată, că suntem ceea ce mâncăm. Altădată, că suntem ceea ce citim. Şi am tot citit ori auzit, ba că suntem ceea ce îmbrăcăm, ba ceea ce iubim… La toate astea, care nu ştiu cât sunt de adevărate, eu aş mai adăuga ceva deja verificat: suntem exact ceea ce alegem să urmărim la televizor.
Ideea asta nu mi-a venit însă dintr-odată. Mai întâi am ajuns la concluzia că suntem un popor leneş când vine vorba să gândim şi, dacă trebuie să spun mai mult ca să mă fac înţeles, am să mă explic, şi cred că cel mai nimerit ar fi să dau un exemplu cu ceea ce mi s-a întâmplat mie. Aşadar, poate nu toţi ştiu că ziarul acesta apare şi online, pe internet. Lumea îl ştie tipărit şi-l cumpără de la chioşcuri, sau câte unii îl primesc din mâna mea, atunci când mă prind prin centru şi mi-l cer pur şi simplu. Întotdeauna am o provizie serioasă în gentoiul pe care-l port pe umăr şi de care nu mă despart niciodată, şi îi dau un ziar oricui doreşte. Nu cer niciodată bani, dar dacă totuşi cineva îmi îndeasă un leu în buzunar, nu-l refuz, fiindcă, la început, mi s-a-ntâmplat să-i jignesc pe câţiva în felul ăsta. Mi-a trebuit o vreme până să înţeleg că nu toată lumea acceptă pomana. În fine, nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre cealaltă faţă a ziarului, cea nevăzută de omul care iubeşte hârtia şi tuşul care prind viaţă între degete, mai mult decât cuvintele care mor, rând după rând, pe un monitor de calculator, la rândul lui fără suflet.
Acolo, pe internet, cel mai mult contează numărul de vizualizări, sau cel puţin aşa cred unii. Eu sunt de altă părere. Am avut nevoie de luni întregi de dezamăgiri ca să înţeleg asta, dar a fost demult şi, cu timpul, mi-a trecut. Mărturisesc, acum, că unele ştiri care apar în ziar sunt scrise de mine, atunci când, de pildă, după-amiaza rămân singur în redacţie şi primesc vreo informaţie. O semnez însă cu alt nume, fiindcă aşa mi-au spus pe vremuri cei de la care am învăţat meserie că se procedează, adică redactorul-şef sau un şef de secţie se ocupă de lucruri importante, în niciun caz de întâmplări de doi bani. Aşa am făcut şi eu, şi încă de multe ori. Şi m-am întristat de fiecare dată când am văzut că ştirea despre vreun accident de maşină cu o roată dezumflată, pentru care în mod normal nici măcar nu m-aş fi obosit să pornesc calculatorul, avea mai multe vizualizări decât un interviu pe care îl luasem unui scriitor sau regizor cunoscut, ori că un incendiu în care arseseră două scânduri şi-un maieu e infinit mai citit decât editorialul în care îmi las întotdeauna şi o fărâmă de suflet. Asta mă face să cred că numărul de vizualizări spune mai multe despre cititori, decât despre articole.
Iar de aici şi până la a face legătura cu răul şi mai mare pe care ni-l provoacă televiziunile n-a mai fost decât un pas. Pe mulţi dintre cunoscuţii şi vecinii mei i-am auzit povestind că-şi fac cumpărăturile în drumul de la lucru spre casă, fiindcă după aia nu mai ies în oraş. Se laudă cu asta şi o spun cu mândrie parcă, şi poate, în felul lor, au dreptate. Şi-au învins cel mai mare duşman al lor, timpul liber, fiindcă armele pe care le au la îndemână sunt nenumărate: emisiuni cu bucătari şi cu blonde proaste de dau în gropi, concursuri regizate din prima până-n ultima secundă, cu poveşti inventate şi câştigători ştiuţi de la început, la care privesc ore-n şir cu gura căscată, spectacole faraonice la care stau ca pe ghimpi să le pice bani din cer, sau show-uri în care prostul gust se ia la-ntrecere cu cretinismul.
În mare, cam asta suntem. Un popor cu minţile ca nişte rufe murdare, care aşteaptă să vină cineva şi să-l arunce într-o uriaşă maşină de spălat creiere. În timpul ăsta, el mai dă o raită pe canale, fiindcă abia la opt jumate încep Chefi la cuţite. Şi, tot la opt jumate, afară începe primăvara.
Adrian CRÂNGANU
