Atanase Berzescu s-a născut la 4 martie 1921, la Teregova. Arestat în 1943 şi închis la Deva, Sibiu şi Alba Iulia.

În ianuarie 1949 este iarăşi arestat, pentru că nu a vrut să-l predea pe Spiru Blănaru Trupelor de Securitate.

Condamnat la 10 ani închisoare temniţă grea, executând 8 ani la Aiud – apoi domiciliu obligatoriu la Lăţeşti, pe urmă iar condamnat şi închis la Noua Culme şi Periprava, de unde se eliberează în 1964.

După 1990 scrie „Războiul anticomunist din Munţii Banatului” şi „Lacrimi şi sânge”.

Se stinge din viaţă la 3 octombrie 2012, la Lugojel, judeţul Timiş.

În perioada detenţiei de la Aiud, îl cunoaşte pe Radu Gyr – aflat şi el în detenţie, condamnat la muncă silnică pe viaţă.

În rândurile ce urmează, în cuvinte emoţionante, ne descrie lungile convorbiri pe care le-a avut cu marele poet în perioada cât s-au aflat împreună.

– Domnule profesor Berzescu, în frământatul Aiud, l-aţi cunoscut pe Radu Gyr, unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri aflat în detenţie şi ale cărui poezii au circulat din gură în gură, fiind cunoscute de către toţi deţinuţii politici. În ce împrejurări l-aţi întâlnit ?

…Luna mai a anului 1953 mă găseşte la Aiud, la spitalul penitenciarului, unde contractasem un infiltrat TBC la plămânul stâng. Dacă mai sunt acum în viaţă, acest lucru îl datorez medicului Constantin Uţă, medicul secţiei a II-a, un om cu o mare disponibilitate sufletească, din care radia dragostea întru Hristos pentru om. Era un om blând, blând de tot, şi cu o inimă mare, unde încăpea toată lumea.

M-a ajutat să birui boala şi să trăiesc. După ce luam masa de prânz, liniştea punea din nou stăpânire pe secţie. În programul de după-masă, avea loc şi plimbarea. Mă iau şi eu după ceilalţi deţinuţi.

Ajung într-o curte unde mă opresc, eram în dreptul uşii, la ieşirea în curte, spre W.C.-ul secţiei. Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii, era W.C.-ul prevăzut cu multe cabine.

Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mâneci scurte. Zâmbind, întinde mâna dreaptă spre mine, mă ia după cap şi-mi spune:

– Hai, colega, cu mine la plimbare ! Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii.

Mă strânse la pieptul lui şi plecăm la plimbare… Eu mă pierdusem de tot. Mergând la dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja, sfătuindu-mă să fiu mai senin şi să iau lucrurile aşa cum sunte ele, bune şi rele.

– Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.

Strâns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpânire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil, trăisem sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu. În plimbarea noastră, îmi prezentă o mulţime de colegi de suferinţă, ca: Relu Stratan, la care ţinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu şi mulţi alţii, pe care eu nu-i ştiam. Aşa au trecut zilele la rând, cînd la începutul fiecărei plimbări mă lua după cap şi ne plimbam roată în jurul W.C.-ului. Mi se dezlegase şi mie limba. L-am întrebat odată:

– Domnule profesor, dumneavoastră tot îmi spuneţi colega, dar eu am fost un biet şi amărât de profesor începător, iar dumneavostră poet şi profesor universitar. Sunt atât de mic şi prăpădit…

– Nu te necăji, că şi eu am fost odată tot aşa, un biet profesor. Dumneata eşti aici, alături de mine, în blestematul acesta de Aiud. Eşti egal cu mine. Asta s-o reţii şi nimic mai mult.

După această lămurire, duhurile şi spiritele noastre parcă s-au unit. Doamne, ce bine mă simţeam! Păşeam în rând cu Radu Gyr, deşi el era atât de mare, iar eu atât de mic…

Astăzi, când eu vă povestesc aceste întâmplări, mă întorc cu gândul şi sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr, 1961-1962, când colonelul Crăciun, comandantul Aiudului, îi smulge declaraţia de retractare a tot ceea ce a scris.

Acel zvâcnet de sfinţenie a lui, în pornirile de iad ale Aiudului, nu l-a făcut în faţa noastră, a celor care acum mai trăim, mai mic. Nu. El este pentru noi, pentru neamul nostru, tot uriaşul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinţa. El a rămas tot RADU GYR, al neamului românesc, poetul pătimirii noastre.

Într-o zI, plimbându-ne tot aşa, îl întreb:

– Domnule profesor, cum compuneţi poeziile, aşa – fără hârtie şi creion?

– Păi, uite cum. Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până când termin poezia. Când ies afară la plimbare, iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care mă ajută cel mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Gili Ioanid şi alţii. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară. (Aşa a apărut la Paris, în Editura Seghers, în 1959, volumul de poezii „Cântece din închisoare”, de Radu Gyr, volum ce a surprins neplăcut regimul comunist din România). (Va urma)

Ion GHEORGHEOSU

Scriitor

(Fragment din cartea în pregătire

„Un martir al românilor: Radu Gyr”)