Get Adobe Flash player

KK

Vizualizari: 196

Lucrez de prea mult timp în presă ca să fac greşeala de a spune că deja le ştiu şi le-am văzut pe toate. Într-o vreme, recunosc, chiar mi-am închipuit că e aşa, dar vanitatea care m-a împins să am o asemenea părere gogonată despre mine s-a topit ca prin farmec nu demult, într-o dimineaţă de toamnă. Mergeam fără nicio tragere de inimă spre birou şi, între blocurile pe lângă care trec ca să ajung la stradă, am zărit un bătrân dintre aceia pentru care paltonul înseamnă camera în care locuieşte, iar plasa din mână, bucătăria şi cămara pe care le târăşte după el oriunde s-ar duce. Mergea gârbovit şi aduna de pe jos chiştoace pe care le ştergea de brumă atent, cu mâneca hainei, apoi le aşeza cu grijă pe fundul buzunarului. Mi s-a făcut milă de el şi, când am ajuns în dreptul lui, am scos o ţigară din pachet şi i-am întins-o, apoi i-am mai dat una, să aibă şi pentru mai târziu, iar printre cele câteva cuvinte care s-au legat între noi, eu i-am spus nenea şi am vorbit cu el cu dumneavoastră. De la o anumită vârstă încolo, bătrâneţea arată la fel, iar eu nu ştiam câţi ani să-i dau, dar, oricum, eram sigur că are mult mai mulţi decât mine. Pe faţă avea nişte zgaibe maronii, de la cum căzuse, probabil, în nopţile în care găsise pe cineva căruia, ca şi mie, să i se facă destul de milă de el încât să-l cinstească în vreun birt până pica lat, şi am crezut că de aia îşi tot fereşte privirea şi stă cu capul plecat. Abia peste câteva ore, pe scaun, în faţa calculatorului, cu gândul la el, mi-am dat seama ce-mi împrăştia gândurile de nu eram în stare să scriu nici măcar o literă. Cu bărbatul acela jucasem fotbal şi ping-pong pe vremuri, când fuseserăm colegi de şcoală, iar el ara cu un an mai mic decât mine. Şi-mi amintesc că articolele pe care, cu chiu, cu vai, le-am scris în ziua aia au fost, toate, atât de proaste, încât n-am avut curaj să le dau drumul în ziar.

Toată povestea asta mi-a fost însă învăţătură de minte să nu mai fiu cu nasul pe sus când vine vorba despre presă. Dar nici să trec peste tot ce-am învăţat şi adunat în aproape o viaţă de om petrecută în faţa foii de hârtie, a maşinii de scris ori, acum, a calculatorului, nu pot. Mă pricep la ea cum cred că s-ar lăuda oricine altcineva care a luat-o de la zero, iar acum nu mai are unde urca. Ani întregi, la început, am fost simplu corector. A fost, poate, cea mai frumoasă perioadă petrecută la ziar. Nu aveam nicio grijă, pe umeri nu purtam nicio răspundere, ce mă apăsa erau doar articolele pe care le scriam noaptea şi care m-au purtat pe scări până la biroul de redactor. De acolo a fost floare la ureche să nu mă mai opresc.

N-am învăţat multe, ci totul. Prima lecţie mi-a dat-o un redactor-şef oltean, un mare şmecher, care mi-a explicat că dacă sunt anunţat că un câine a muşcat un om, aia nu e ştire. Ştire a atunci când un om muşcă un câine. Am băgat la cap, iar când am ajuns, la rândul meu, să aprob sau să refuz articole, cred că, în ani, am umplut o grămadă de coşuri de hârtii cu articolele pe care le mototoleam, dar numai după ce scriam, în colţul din dreapta sus, KK. Adică caca, şmecherie pe care tot de la şeful meu oltean am furat-o.

În clipa asta îmi trece prin cap că, acum câţiva ani, am scris, foarte supărat, un articol în care ziceam că eu nu am preşedinte, iar azi, în plus, aş spune că nici parlament nu am, de parcă aş fi fiul ploii. Norocul meu a fost că, atunci, altcineva mi-a aprobat textul. Dacă ar fi fost după mine, având în vedere lecţia primită de la olteanul cel şmecher, tare cred că, în colţul din drepta sus, aş fi mâzgălit două litere. Şi atunci, dar mai ales acum.

Adrian CRÂNGANU