Orbit de atâtea lucruri mărunte care se întâmplă la tot pasul în jurul meu şi de care abia în ultimul timp am început să-mi dau seama cât de neînsemnate sunt de fapt, nu mai apuc să le observ pe cele cu adevărat mari şi importante. Parcă cineva aflat la volan mi-ar băga noaptea în ochi două faruri puternice, iar eu, care merg pe mijlocul şoselei, nu mai pot vedea maşina care vine cu viteză şi care ştiu, cumva, că mă va izbi din plin. Nici pe şofer nu pot să-l văd deloc, nu-i desluşesc nicio trăsătură, şi cu toate astea nu-mi e greu să-mi dau seama că e vorba despre guvern, iar în dreapta lui, pasager în autobuzul care ştiu că o să mă facă una cu pământul, stă parlamentul.
Mi-a trebuit însă ceva timp până să-mi dau seama de asta, însă abia acum am făcut din gânduri cuvinte care să sune a articol de ziar. Iar întâmplarea care m-a împins la asta s-a petrecut în urmă cu câteva zile. Cum a fost: într-o bună dimineaţă, când am deschis internetul pe telefon, Facebook m-a şi anunţat că era ziua lui Vasi Popescu, împlineşte 43 de ani, şi că dacă vreau să-i trimit urări. Ceva de genul ăsta. Şi dintr-odată m-am simţit vinovat, ruşinat şi neputincios, în egală măsură. Aş fi vrut să-i spun la mulţi ani, dar nu mai aveam nici cui, nici cum, fiindcă Vasi a murit, ca o păcăleală tristă, în 1 aprilie. A trebuit să caut în calculator fişierul în care am scris despre el, fiindcă data exactă nu reuşeam să mi-o amintesc nicicum. Şi mi-a mai fost o dată ciudă pe mine.
M-am adunat şi-am încercat să mă iert. Am ştiut întotdeauna că-i datorez mult, dar el n-a ştiut niciodată cât, fiindcă n-am avut curaj să-i spun, şi nici nu cred că-l interesa în mod deosebit. Iar dacă scriu ce scriu acum, nu pentru el o fac, ci pentru mine, recunosc.
Nici nu mai ştiu exact cum ne-am cunoscut, şi nici când. Cred că acum vreo 13 ani, când numai ce pornisem ziarul ăsta şi aveam nevoie de texte ca de aer. Un ziar tipărit înghite articole mai ceva decât arde o sobă butucii iarna, iar magazia mea era tot mai goală de la o săptămână la alta. Când am pornit la drum, am avut în raniţă o rezervă, fiindcă ştiam cum se lucrează, pe vremuri îi spuneam şpec, probabil de la nemţescul spek, slănină, grăsime, un nume cum nu se poate mai potrivit, de altfel, dar, aşa cum am zis, nu după mult timp am început să tremur la gândul că n-o să mai am cu ce să scot încă un număr.
În perioada aia cred că ne-a făcut cineva cunoştinţă. Eu îl ştiam oricum din vedere, dar, cum era toată ziua cu camera de filmat la ochi, nu vedeam cum ar fi putut să mă ajute. Totuşi, a doua zi mi-a trimis un articol pe email, era bun, i l-am publicat, apoi, ani întregi, s-a împărţit între televiziune şi ziarul ăsta.
Nu pentru că aş fi fost eu zgârcit, dar banii chiar nu m-au dat niciodată afară din casă, însă abia târziu i-am spus, cam cu jumătate de gură, că o să încerc să-l plătesc când o să pot. Nici n-a vrut să audă. Pe urmă am încercat să-mi repar greşeala şi i-am zis că o să-i dau câte o primă de Paşte şi una de Crăciun. S-a uitat strâmb la mine, aşa că i-am cumpărat un pachet de Kent, fiindcă astea-i plăceau şi, de fiecare dată înainte de a-şi aprinde o ţigară, îi rupea filtrul, iar eu zâmbeam întotdeauna. Cu imaginea asta a lui am rămas.
Norocul meu c-am apucat să mă feresc la timp din faţa autobuzului ăluia cât toate zilele, altfel n-aş fi înţeles că ziarul ăsta i se datorează şi lui Vasi, şi nici n-aş fi ajuns să scriu cuvintele astea. Cât despre hardubaia aia pe patru roţi care a trecut mai departe ca vântul, am eu o presimţire că, la prima curbă, cea din 2024, şoferul o s-o prăbuşească direct în prăpastia fără fund a istoriei. Iar eu am să văd asta pe Facebook. Acolo unde am să rămân prieten cu Vasi pe vecie.
Adrian CRÂNGANU