Iartă-ne, tovarăşe…


Oi fi având eu superstiţiile mele, şi-ncă o mulţime, recunosc, la fel cum mărturisesc că nu e zi, nu e clipă în care să nu încerc să mă lecuiesc de ele, dar în destin, în blesteme, în justiţia divină şi alte lucruri asemănătoare nu prea cred. Ştiu că sună ciudat, pentru că şi unele şi celelalte te fac să respecţi ori să crezi în nişte reguli care nu au nicio legătură cu realitatea, şi totuşi, eu, cel puţin, nu mă pot abţine. Îmi zic mereu că, din secunda următoare, n-am să mai fac cutare sau cutare lucru, şi până la urmă se dovedeşte că nu reuşesc. Îndeplinesc de prea mulţi ani atâtea ritualuri, încât mi-au intrat deja în reflex şi, cu toate strădaniile mele de a mă împotrivi, nu mă pot dezbăra de ele. Înţeleg lucrurile astea abia după ce trec. De exemplu, nu încep niciodată ceva la şi 13 sau fără 13 minute. Mă grăbesc, să zic, să plec de acasă la 8 şi 11 minute sau, dacă e să mă apuc de scris şi ceasul e fără 14, o mai lălăi, îmi mai aranjez lucrurile pe birou sau îmi verific inutil telefonul până se face fără 12 minute. Şi sunt convins că, dacă respect regula asta cel puţin, lucrurile au să-mi iasă bine.

Îmi amintesc că, acum vreo doi ani, stăteam la rând într-un supermarket şi bărbatul din faţa mea, bine îmbrăcat şi cu un aer distins, a băgat în coş o mulţime de pacheţele, dar a uitat pe tejghea caserola cu măsline. Vânzătoarea l-a strigat după ce făcuse câţiva metri, iar el a rugat-o, cumva stingherit, să i-o aducă ea, adăugând mai încet şi parcă vinovat că nu se întoarce din drum fiindcă e superstiţios. În mod normal, n-aş fi făcut niciodată asta, dar atunci am luat cutiuţa din celuloid, m-am dus până la el şi i-am întins-o în tăcere, iar bărbatul a luat-o fără să-mi mulţumească, dar a zâmbit.

Din ceea ce am spus până acum, rezultă că eu cred cu tărie în noroc şi-n ghinion, şi cam aşa şi e. Mi-e greu, totuşi, să înţeleg de ce, atunci, sunt convins că blestemul nu există, câtă vreme cele trei sunt înrudite, fac parte, adică, din aceeaşi familie a lucrurilor la care apelăm în ultimă instanţă, când nu ne putem explica, prin logică, ceva. Probabil se întâmplă aşa fiindcă pe mine n-o să mă convingă nimeni, niciodată, că nişte vorbe aruncate în vânt de cineva, sau câteva pene de cioară, un ochi uscat de liliac, trei mustăţi de şobolan şi-o gheară de mâţ negru, adunate-ntr-o batistă, au să pogoare, peste zece ani, iadul asupra mea. Eu cred că, dacă e să trec vreodată prin el, doar faptele mele au să m-arunce acolo, şi nimic altceva.

De la un timp însă, şi nu de ieri, de-alaltăieri, convingerile mele au cam început să se clatine, ca o construcţie căreia i s-a şubrezit fundaţia. În cazul meu, aş putea să spun că lucrurile care se întâmplă în ultima vreme dau apă la moară teoriei blestemului, ba, mai rău, pun chiar la-ndoială părerea foarte bună pe care-o am despre norocul meu. Recunosc că nu ştiu ce m-a apucat să deschid mai bine ochii la ceea ce se-ntâmplă în jurul meu, lucru cu atât mai greu de înţeles cu cât eu mă credeam un fin observator şi un bun cunoscător al vieţii, mai cu seamă al celei politice. Iar acum începe să-mi pară rău că am pufnit şi-am dat dispreţuitor din mână ori de câte ori am auzit că toate ni se trag de la nelegiuirea fără margini pe care am făcut-o în ’89, când, de Crăciun, ne-am împuşcat conducătorul. Şi-am ajuns şi eu să cred că asta e singura explicaţie pentru faptul că 27 de ani am fost conduşi numai de hoţi unul şi-unul. Că trăim după nişte legi una mai bicisnică decât alta, care fac din noi singura ţară de pe Pământ în care bugetarii câştigă mai mult decât cei din sectorul privat, că vom fi unici în Europa când vom plăti impozit pe cifra de afaceri, nu pe profit, şi că vom fi de mirul lumii când vor creşte accizele la ciocolată şi la sucurile cu acizi. Asta n-ar fi o problemă prea mare pentru mine, fiindcă am să merg la bişniţarul din colţ, de la care luam până acum ţigări, să-mi cumpăr o Milka şi-un Fanta.

Şi-n drum spre casă am să las plasa jos undeva, am să-mi împreun pios palmele în dreptul pieptului, am să ridic privirea spre cer şi-am să murmur: Doamne, apără şi păzeşte! Şi iartă-ne, tovarăşe…

Adrian CRÂNGANU