Îmi imaginez viața ca pe un fluviu în care, direct din izvor, am sărit într-o barcă ce deja plutea de milioane de ani, în care au călătorit, unii după alții, sute de mii de generații înaintea mea, generații necunoscute, de același sânge cu mine. Într-o barcă mare, în care familia mea m-a primit cu brațele deschise, părinți, bunici, frați, unchi, mătuși. Priveam curios prins cu mânuțele de marginea bărcii desfășurarea lumii din jur, malurile mereu altele, bărci mici care se alipeau de a noastră și oameni cu care vorbeam, bărci mici care se desprindeau de a noastră cu oameni care plecau, uneori cu părere de rău, uneori supărați, alteori indiferenți. Barca plutea încet, foarte încet, uniform, pe oglinda apei, apă uneori limpede, alteori tulbure, o barcă eternă, care a existat dintotdeauna și care va exista, în speranța noastră, veșnic.
În călătoria asta, în barca asta, am crescut, am învățat, am iubit, am fost fericit sau trist, am părăsit-o și m-am reîntors la ea, dar barca asta mare, în mișcarea ei continuă și monotonă, a fost punctul meu fix de unde am plecat și unde m-am întors, cu trupul sau cu sufletul, cu pasul sau cu gândul.
În viață cunoști mii, zeci de mii de oameni, mai bine sau doar fugitiv, uneori fețele lor îți mai apar clare după decenii, alteori nu-ți mai aduci aminte de numele lor, cu toate că ați plutit un lung timp în aceeași barcă înainte de a nu vă mai vedea niciodată.
Fiecare dintre noi are o bărcuță pe fluviul ăsta lat și lin. Plutim uneori aiurea de la un mal la altul și nu știm de ce, întâlnim oameni pentru o clipă sau pentru ani. Și, în scurgerea asta pe care o dorim fără sfârșit, suntem de fapt singuri, fiecare dintre noi în singurătatea lui, încercând să ne apropiem de singurătatea altora. Uneori reușim, alteori suntem respinși cu nepăsare, alteori pasajul fluviului e puțin prea repede și nu reușim să ne legăm bărcile una de alta, chiar dacă unul dintre noi ar fi vrut sau am fi vrut-o amândoi.
Mi-aduc aminte de grădiniță, de educatoarea pe care nu mai știu cum o chema, de măsuțele mici cu scaunele verzi, patru scăunele la fiecare măsuță, mi-aduc aminte de cei trei cu care am stat la ea și ne-am mâncat mâncarea din gentuța de tablă cu desene colorate, îmi aduc aminte de ei, dar le vad alte fețe, fețele de mai târziu, când ne-am întâlnit când ici, când colo, care nu se potrivesc cu trupurile pitice din scăunelele verzi. Am plutit un timp împreună, apoi ne-am mai întâlnit la câte un cot de fluviu și-am povestit scurt: ce mai faci? Bine. Tu? Şi apoi am plutit mai departe. Mi-aduc aminte de oameni cu care am plutit mai mult, așa de mult încât eram ca o singură barcă. Pe urmă am crescut și am învățat fiecare altceva, sau unul dintre noi a încetat să mai învețe și atunci celălalt a trebuit să meargă singur mai departe, nu poți opri barca ta în loc dacă sufletul tău îți spune: du-te, învață, caută, descoperă!
Am călătorit, așa, pe la optsprezece ani, venind de undeva de departe, singur, noaptea, într-un tren ticsit de oameni, fără loc de stat, în picioare la capătul culoarului între două vagoane. Acolo am reușit la urmă să ocup scaunul rabatabil, incomod, să pot să picotesc un pic în drumul ăla lung. Acolo, lângă mine, era o fată blondă cu părul împletit într-o coadă groasă, mergea și ea, ca și mine, către casă. Am stat cu rândul pe scaunul ăla incomod, am încercat să stăm amândoi pe el, dar era prea mic, am vorbit toată noaptea, habar nu mai am despre ce, am râs până au dat zorile, o noapte, o singură noapte, poate o chema Mariana, sau Rodica, sau Mihaela, cine știe, am coborât două stații înaintea ei, a fost o noapte minunată. Pe fata aia n-am mai întâlnit-o niciodată. Dar îmi apare câteodată în minte, așa, eu în picioare și ea pe scaun sau invers, zâmbesc la amintirea asta și plutesc mai departe.
Câteodată, în barca ta suie câte cineva cu care crezi că vei pluti împreună până la capătul vremii, dar trece altă barcă pe lângă tine și o săritură, o singură săritură și plutești mai departe singur, trist. Câteodată, în barca ta suie cineva pe care nu l-ai vrut și care rămâne cu tine mai mult decât crezi tu că poți suporta, fiindcă lui îi place cu tine și nu ai puterea să-i spui: du-te! Lasă-mă! Sau pur și simplu e comod pentru el și nu-i pasă ce gândești tu, ce simți tu, ce dorești tu.
Dacă ai noroc, cândva în barca ta suie cineva a cărui barcă se contopește cu a ta și o face mai mare, mai încăpătoare, mai caldă. N-a fost un plan, n-a fost voit, a fost o întâmplare, așa a fost să fie, așa a trebuit să fie. Și atunci te uiți din depărtare la marea barcă a generațiilor tale, la marea barcă a generațiilor ei și încerci să mergi paralel cu ele, să le atingi când pe una, când pe alta, uneori e greu, când cele două plutesc fiecare aproape de mal, fiecare de alt mal, uneori plăcut, când amândouă plutesc pe mijloc împreună. Și încerci să-ți creezi lumea ta și, trecând pe lângă următorul izvor, din el să-ți sară în barcă viață din viața ta, așa cum ai sărit și tu la vremea ta și încerci să fii un căpitan priceput, ca barca ta să treacă lin peste toate căderile de apă, să ocolească toate stâncile din drum. Și apoi povestea se reia a infinita oară, fără încetare, până la sfârșitul timpului.
Cu cât îmbătrânești, fluviul tău curge din ce în ce mai repede și anii sunt din ce în ce mai scurți, și cândva în fluviul tău se varsă un râu cu apa întunecată și, vrând-nevrând, cotești pe el și te oprești la mal. Cobori din barca ta, îți iei rămas bun de la marele fluviu și de la toate amintirile, plătești bănuțul bătrânului Charon, te sui în barca lui, ultima barcă în care te mai sui vreodată, și treci Styxul.
Stefan KELLNER