Cred că acum vreo şase sau şapte luni scriam că, într-o seară, am văzut, pentru prima dată în viaţa mea, stafii. Ţin minte că mă uitam într-o doară la televizor şi, în spatele unor politicieni pe care nici măcar nu mă oboseam să-i ascult, am întrezărit nişte spectre. Păreau la fel de reale ca oamenii aceia politici pe care-i priveam fiindcă, probabil, n-aveam altceva mai bun de făcut la ora aia, încât cu greu le puteam deosebi de ei. Erau aidoma lor, singurele diferenţe de care mi-am dat seama fiind feţele albe şi lăptoase, fără trăsături, şi galaxiile de stele care le umpleau epoleţii. Şi, într-o clipă, am înţeles că, în loc să visez toate astea, eu de fapt m-am trezit la realitate şi vedeam, în sfârşit, Statul paralel.
Până în seara aceea scrisesem negru pe alb, nici nu mai ştiu de câte ori, că toţi aceia care vorbeau de el, de Statul paralel, au, în cel mai bun caz, halucinaţii, că văd strigoi în biserică, ori, mai rău, că sunt doar nişte nemernici care încearcă să scape de puşcăria pe care o meritau cu vârf şi îndesat. Din seara aceea, însă, fantomele pe care probabil că doar eu le vedeam mi-au explicat, tăcute, multe din lucrurile pe care, fără noul simţ pe care-l dobândisem, poate că nu le-aş fi înţeles niciodată.
Aş vrea să cred că nu sunt nebun, dar aproape în spatele fiecărui politician cât de cât mai important care apare la televizor văd câte o fantomă din asta sinistră, ca un abur, fără faţă, dar cu epoleţii grei de stele, care-i porunceşte tăcut omului sugrumat de spaimă ce să turuie. Şi el rosteşte toate gândurile rele şi găunoase ale strigoiului, cuvânt cu cuvânt.
Până acum n-am spus niciodată, nimănui, prin ce trec. Adevărul e că nici nu prea e de povestit aşa ceva. Mi-am luat inima-n dinţi să scriu acum despre toate astea abia după ce am văzut dezvăluirile fostului procuror Negulescu – Portocală, şi-am înţeles că nu-s chiar sărit de pe fix. Acum, că deja s-a spus, pot să recunosc că în spatele lui Victor Ponta am văzut mereu strigoi lăptoşi şi urâţi ca moartea, de care câteodată mi se făcea şi frică, dar am văzut fantome şi în spatele altor politicieni, pe care însă n-am să-i spun acum. Ce vreau să mai adaug aici e că unii, cele mai mari marionete dintre toţi, duc în cârcă o gaşcă întreagă de moroi din ăştia transpiraţi şi schimonosiţi de ură, cu toţii cetăţeni ai Statului paralel.
Şi fiindcă în interviul acela de nu ştiu câte zile al fostului procuror Negulescu s-a vorbit şi despre dosare, aş vrea să mai fac lumină şi în privinţa jurnalismului de investigaţie, care nu există. Când am spus asta, am fost făcut cu ou şi cu oţet, chiar dacă mă dădusem pe mine drept exemplu. Am să mai povestesc o dată, pe scurt, întâmplarea. Într-o zi, sunt mulţi ani de-atunci, administratorul ziarului la care lucram mi-a dat un plic mare şi gros, şi mi-a spus să-l fac praf pe candidatul dinăuntru. M-am luat cu mâinile de cap. Omul furase miliarde, zeci de miliarde cum era pe vremea aceea, iar eu aveam în faţă toate actele care dovedeau hoţiile. Nu ştiam ce să fac. Dacă dădeam totul în vileag, în presă, omul era distrus. N-am să-i dau numele, n-am făcut-o atunci, cu atât mai mult n-am să i-l spun acum. Stăteam în cumpănă, şovăiam, şi recunosc că n-am fost tocmai mândru de mine în zilele alea. Dar altceva voiam să spun. La un moment-dat, a venit în vizită la mine o cunoştinţă care lucra în poliţie, a văzut plicul gol pe birou şi m-a întrebat de unde îl am. Cum nu i-am răspuns, mi-a explicat că plicuri mari, maro, nu au decât ministerele de Interne şi cel al Justiţiei, dar de ultimul nu era tocmai sigur. Ce e important de ştiut e că, înainte cu o săptămână de alegeri, ziarul a dat faliment, iar eu am scăpat de articol.
Iar acum mi-a venit o idee. După ce termin de scris, am s-arunc o privire în spate, peste umăr. Nu-mi dau seama, dar, mai ştii, poate am şi eu fantoma mea.
Adrian CRÂNGANU