Cu o zi înainte, o ploaie măruntă şi rece, de toamnă târzie, picura molcom peste arborii din Parcul Dragalina, grăbind parcă sfârşitul frunzelor. Le privesc pe rând, dirijate parcă de bătaia unui metronom, fiecare ştiind cu precizie când îi vine rândul. Atunci se desprinde cu un suspin uşor, aproape imperceptibil, de la locul ei, se roteşte de câteva ori prin aer, ca şi cum ar vrea să facă o reverenţă, apoi, împăcată cu soarta, îşi apleacă fruntea rece peste mormântul celorlalte. Pentru câteva clipe, se aşterne o linişte apăsătoare, până când o nouă adiere a vântului anunţă, cu regularitate, moartea altei frunze. Ploile cernite de noiembrie pun capăt unui ciclu, pentru ca în primăvară să se deschidă altul. Din viaţa care se sfârşeşte va renaşte viaţă.

Să pornim, acum, la drum pe cărările toamnei, pentru a ne încânta privirile, până la căderea ultimei frunze, cu paleta inegalabilă a culorilor ei.

Grăbiţi, poate prea grăbiţi, uităm că miracolul acesta destinat nouă, oamenilor, îi făcea pe cei vechi să aducă laude şi ofrande lui Zamolxis, cel retras întru cugetare sub Vârful Gugu.

Caransebeşul, asemenea unui uriaş vas dacic, respirând aburii de legendă ai unei istorii milenare, îşi măsoară veacurile după umbra acestui vârf de munte.

Florile toamnei, brumate, duc gândul, în rostiri domoale, spre lumea feerică, de puritate şi absolut, a unei grădini minunate.

Toamna este asociată ideii de maturitate deplină şi senectute. Încărunţirea omului, asemeni veştejirii vegetale, înseamnă intrarea sa în „toamna vieţii”. Iar această vârstă (a omului „tomnatec”) este şi ea, analog toamnei, momentul aşezării, al bilanţurilor şi verificării faptelor şi măsurii în care viaţa trăită a dat roade, şi-a împlinit sensul.

Solidar cu alegoria toamnei, sfârşitul frunzelor şi al florilor reprezintă momentul în care viaţa, din experienţa naturală (stare florală), din existenţialitate confortabilă, diversă, extinsă în principii şi forme, ajunge rezumare sau sumarizare esenţială.

Periodic, în fiecare toamnă şi în mod strict material, omul ia act de condiţia sa existenţială. Pentru ca spre sfârşitul marelui ciclu vital, în toamna vieţii, făcându-şi „socotelile”, el să ia act de condiţia sa absolută, fiinţială. Iată de ce alegoria toamnei, în ultimă instanţă, are un sens eshatologic (postexistenţial). Ce vrea să însemne aceasta? Faptul că, după chipul şi asemănarea toamnei terestre, ponderea creatoare este aceea care, în cele din urmă, justifică şi sanctifică condiţia omului.

Primăvara şi vara, copilăria şi tinereţea umană, se oglidesc reciproc; ele sunt anotimpurile exultaţiei regnului fizic şi biologic. Odată cu toamna, însă, natura şi omul intră în vârsta rotunjirii rodului – cum ar fi spus Lucian Blaga –, „într-o altă parte”.

La vârsta aceasta, mai mult ca oricând, fiecare îşi pune instinctiv problema realizărilor sale de orice fel: spirituale, materiale, sociale, intelectuale, problema bogăţiilor sale care asigură viaţa, continuitatea ei, problema deci a valorilor eterne. Şi, în felul acesta, omul îşi pune şi-şi rezolvă problema postumităţii sale, a eternităţii personale.

Recoltarea cerealelor şi punerea lor în hambar şi pătule, culesul fructelor din livezi, cositul ierbii şi strângerea fânului sau a paielor în clăi, stoguri sau baloţi, se constituie drept eforturi de acumulare şi în cele din urmă sfârşesc prin a-şi revendica un sens de bilanţ şi fundamentare, de stabilire a condiţiei de bunăstare materială.

Tot în acest anotimp de toamnă se întorc şi oile de la munte. Au lipsit tocmai în perioada în care s-au înmulţit, ori poate şi-au scăzut numărul, gospodarul văzând, în sfârşit, cu ochii săi, adunată în curte averea sa animală.

Tot acum se numără bobocii. Zicala atinge ceva din adevărul conform căruia în acest anotimp se vede eficienţa muncii omului.

Toate aceste lucruri, de semnificaţii evidente în plan material, au reverberaţii şi în plan adânc spiritual.

Acumulând, omul există în lume; socotindu-şi agoniseala, el realizează modul şi nivelul în care există şi poate continua să existe principial în lume. În consecinţă, toamna, omul este pus în faţa conştientizării şi a precizării nivelului şi calităţii sale de fiinţare, a statutului şi condiţiei sale sociale, umane.

Doinel Puiu MĂRGINEANU