Get Adobe Flash player

EDITORIAL: Sabia ultimului samurai

Vizualizari: 1160

Într-o noapte, nu sunt foarte sigur, dar cred că în cea în care Simona Halep a reuşit performanţa să încaseze încă o bătaie ruşinoasă, de data asta în America, am încercat, probabil tocmai ca să-mi alung gustul sălciu al înfrângerii româneşti, să mă gândesc la ceva care să fie exact opusul dorului lelii în care facem noi totul. Nu ştiu nici acum ce mi-a venit şi de unde am scos ideea, dar singura care mi-a trecut prin minte în momentele alea a fost legată de samurai. E posibil ca în ultimele zile să fi văzut ceva despre ei sau să fi vorbit cu cineva, nu-mi dau seama, dar ştiu că tocmai atunci m-am trezit cu un lapsus cât toate zilele. Nu-mi aminteam şi pace unde a avut loc bătălia din care ultimii samurai au făcut legendă, năpustindu-se orbeşte, vreo 300 sau câţi mai rămăseseră în toată Japonia, cu săbii şi cu arcuri, asupra Armatei Imperiale burduşite cu tunuri în mitraliere. Bineînţeles că au murit cu toţii, pentru că asta au şi urmărit. Iar japonezii se înclină şi astăzi când aduc vorba despre acel atac eroic şi nebunesc. Mai practici, americanii au transformat întâmplarea în film şi i-au spus „Ultimul samurai”.

Când am văzut că nici după jumătate de oră de stors creierii până la ultimul neuron n-am reuşit să-mi amintesc locul acelei lupte, cu toate că cuvântul îmi stătea încă de la început pe limbă, ca să nu mă prindă dimineaţa cu ochii-n tavan, am intrat pe internet. Am dat vreo trei click-uri şi el a apărut imediat: Shiroyama. Şi mi-am zis că dacă tot sunt pe site-ul acela, să mai citesc câte ceva ca să-mi împrospătez cunoştinţele de cultură generală. Şi mi-am amintit de Saigo Takamori, ultimul samurai şi eroul naţional al japonezilor, şi de lupta sa care seamănă perfect cu nebunia spartană de la Termopile…

Tot parcurgând eu rândurile care-mi înfăţişau o istorie plină de flori de cireş şi de capete tăiate, privirea mi-a căzut pe un proverb de-al lor care, dacă bine-mi amintesc, zice cam aşa: „Pregăteşte-te pentru ce e mai bine, dar nu te teme pentru ce e mai rău”. L-am pus în balanţă cu singurul proverb pe care niciun popor din lume nu-l mai are în afară de noi – „Capul plecat sabia nu-l taie” –, şi am înţeles pe loc de ce o tot ia Simona Halep pe cocoaşă cam peste tot pe unde se duce.

Şi-am mai înţeles şi multe altele odată ce mi-am adus aminte de proverbul ăsta pe care cred că ar trebui să-l condamnăm la moarte, până nu e prea târziu. Am priceput, de exemplu, de ce pleacă românii să slugărească Europa. Simplu. Fiindcă toată istoria noastră nu e altceva decât o robie lungă şi ruşinoasă, pe care eu nu mi-o explic decât prin caracterul nostru, asupra căruia parcă n-aş mai stărui. Am vorbit şi am scris atâtea despre el, încât s-ar putea crede că am ceva cu poporul ăsta. Nu, nu am. A fost o vreme când am încercat să-l scutur de umăr, chiar dacă am fost conştient că de trezit n-am să pot să-l trezesc niciodată singur, dar acum m-am lăsat păgubaş. Somniferul pe care l-a luat e atât de puternic încât ştiu că nici cel mai mare cutremur nu l-ar face să întredeschidă măcar ochii. Şi, cum ziceam, 2000 de ani ne-au tot condus alţii. Cu vreo două sau trei excepţii – Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul –, am fost şmecheri şi descurcăreţi, şi n-a trebuit să murim pentru libertate. Acei 2000 de ani de slugărit ne-au intrat în sânge şi-n coloana vertebrală. Acum nu ne mai pune nimeni jugul. Acum alergăm noi să ne băgăm grumazul în el pentru nişte amărâţi de arginţi.

Pentru toate astea şi pentru multe altele, o mare parte din vină poartă acel proverb pe care eu l-aş condamna la moarte. Dar nu oricum. Dacă ar fi după mine, eu aş zice să i se taie capul. Cu sabia ultimului samurai.

Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole