EDITORIAL: Mi-aş dori…


            Mi-aş dori ca într-o dimineaţă să mă trezesc într-o ţară în care să nu mi se mai facă greaţă ori de câte ori mă uit la televizor. Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care să nu mi se pună un nod în gât atunci când văd bărbaţi în toată firea plângând după copiii arşi şi omorâţi apoi de putreziciunea din spitale. Şi mi-aş mai dori să văd că cineva plăteşte pentru vieţile nevinovate curmate la clubul Colectiv.

Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care toate câte se întâmplă acum să se fi petrecut în urmă cu 20, 15, 10 sau măcar cu 5 ani. Nu s-au făcut din ’89 până anul trecut, la un loc, câte arestări se fac acum într-o săptămână. Nu m-am îndoit şi nu mă îndoiesc nicio secundă că toţi merită cătuşele la mâini, ba, dacă ar fi după mine, le-aş mai lega şi o ghiulea, cu lanţul, de picior, şi i-aş plimba prin târg să vadă lumea cum arată nişte mafioţi sadea. Şi mi-aş mai dori să trăiesc într-o ţară în care Justiţia să-şi ia odată pentru totdeauna cârpa de pe ochi şi să nu le mai dea pedepse de 5 minute cu suspendare, ci de o eternitate, cu executare.

Mi-aş dori foarte mult să trăiesc într-o ţară căreia demnitatea şi onoarea să-i fie graniţe. În ţara aia anapoda din visele mele nu există politicieni de doi bani. În ţara aia politicienii cu funcţii ştiu să-şi dea demisia, ca să nu fie scoşi cu şuturi în fund din birouri şi îmbrânciţi de poporul însetat de dreptate pe scări în jos. În ţara din capul meu, politicienii au unghiile tăiate, ca să nu se poată agăţa cu ele de scaune, fiindcă au minte, nu nevoi. Au raţiune, nu instincte. Şi mi-aş dori enorm să fie mult, mult mai puţini decât mişună acum prin parlamentul ăla al ruşinii.

Mi-aş dori foarte tare să trăiesc într-o ţară fără trădători. Într-o ţară în care să stăm până la capăt lângă omul cu care am plecat la drum, ori să murim amândoi, împreună, după doi paşi, dacă asta ne e soarta. În ţara aia de care tot vorbesc, politicienii nu trebuie să-şi astupe urechile cu ceară şi să-şi lege şeful de partid de catarg, cum au făcut navigatorii din Odiseea cu Ulise, ca să nu dezerteze cu toţii în tabăra sirenelor, care-i abureau cu tot felul de funcţii şi proiecte. Nu. În ţara în care mi-aş dori eu să trăiesc, ceara mi-ar plăcea să se numească moralitate, frânghiile – principii, iar catargul, doctrină.

Mi-aş dori mai mult decât orice să trăiesc într-o ţară în care pensionarii să revină cu picioarele pe pământ şi să nu mai ceară neimpozitarea pensiilor sub 3.000 de lei. În ţara mea ideală, bătrânii ar pricepe că puţinii oameni care mai muncesc cinstit şi cărora li se trag bani pentru pensiile lor au uneori salarii pe jumătate din cât le-aduce, lor, fără o secundă întârziere, poştaşul la uşă. Iar ei, prăpădiţii cărora le e frică şi să deschidă gura, ca să nu-i dea patronul afară, nu-şi iau, câteodată, salariile, cu lunile.

Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară din care femeile să nu mai plece la babe, iar tinerii să nu mai bântuie Europa la volan, pe post de curieri. În ţara viselor mele, Europa ne-ar fi menajeră şi Occidentul şofer.

Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care Dosarul Revoluţiei să fi fost demult soluţionat. În ţara aia, aş avea sentimentul că s-a făcut dreptate, că ticăloşii care-au tras în noi în decembrie ’89 au ajuns după gratii sau la groapa de gunoi a istoriei, şi-n primul rând că atunci, la Revoluţie, n-am stat ca un prost în faţa gloanţelor, pentru ca alţi ticăloşi să-şi bată joc de mine 26 de ani.

Mi-aş dori mult de tot să mă culc seara într-o ţară în care, când mă trezesc, dimineaţa, toate să meargă atât de bine încât să nu-mi mai doresc nimic. Adică în Germania, în Suedia, în Olanda, Elveţia, Canada…

Adrian CRÂNGANU