Get Adobe Flash player

Dezvoltarea economică a Caransebeşului între 1873-1919 (III)

Comerţul

Încă din secolul al XV-lea, Caransebeşul a fost cunoscut ca un important centru comercial nu numai pentru Banat, ci şi pentru zona Balcanilor şi centrală a Europei.

Mai târziu, oraşul ajungând sub jurisdicţie militară, locuitorilor săi şi altora care ar fi dorit să se stabilească aici li s-au aplicat prevederile Constituţiei confiniare din anul 1807. Aceasta interzicea evreilor să se stabilească pe teritoriul Graniţei militare şi să exercite comerţul. Doar unui număr limitat de familii evreieşti, „prin încuviinţare prea înaltă”, li s-a admis să se aşeze în această zonă. Însă, printr-o Rezoluţiune din 16 februarie 1868, s-a abrogat restricţia privitoare la aşezarea evreilor aici, acordându-li-se acestora şi dreptul de a dobândi imobile.

Pe de altă parte, pentru secolul al XIX-lea este cunoscut şi faptul că puţini români au îmbrăţişat comerţul, având în vedere situaţia materială inferioară a acestora faţă de minoritarii germani, maghiari sau evrei.

La demilitarizarea Graniţei militare, inclusiv a Caransebeşului, nu vom întâlni mulţi români proprietari de magazine, prăvălii, restaurante, bodegi ş.a., acestea fiind un monopol „natural” al altora.

La nivel instituţional, în anul 1874 Caransebeşul a devenit centrul unui Oficiu al Camerei de Comerţ şi Industrie din Lugoj, în conducerea acestuia fiind numiţi Anton Grossek, Alexandru Eperjessy şi Herman Schmidt. Oficiul avea rolul de îndrumător, de control şi de evidenţă statistică mai ales pentru raza oraşului. Nu deţinem date care să ateste funcţionarea continuă a oficiului, însă în anul 1906 comercianţii din Caransebeş au înfiinţat o asociaţie proprie, intitulată Asociaţia comercianţilor din Caransebeş, care şi-a desfăşurat activitatea pe bază de statute; ca prim preşedinte a fost ales Em. B. Keppich.

Ca o reacţie la această asociaţie, în acelaşi an 1906 s-a înfiinţat Reuniunea agricultorilor şi meseriaşilor români din Caransebeş, ca vicepreşedinte fiind ales profesorul Patriciu Drăgălina, directorul Institutului pedagogic diecezan din oraş. Aceasta şi-a propus, în condiţiile creşterii numerice a meseriaşilor şi agricultorilor români, promovarea intereselor economice ale celor două categorii profesionale, inclusiv de promovare pe piaţa locală a propriilor produse.

În aceeaşi direcţie s-a înscris şi constituirea Însoţirii pentru promovarea economiei, industriei şi comerţului la românii din comitatul Caraş-Severin, Adunarea generală de constituire având loc în 8/21 aprilie 1910, în localul Şcolii confesionale ortodoxe române din Caransebeş. S-au dezbătut şi votat statutele „Însoţirii” şi au fost aleşi în Comitetul de conducere Iosif Bălan – profesor, Patriciu Drăgălina – profesor şi preşedinte al Comunităţii de Avere, Andrei Ghidiu – protopop, George Labonţiu – jurist, Aurel Moaca – asesor consistorial, Antoniu Sequens – profesor, Iuliu Vuia – învăţător ş.a. Prezenţa în conducerea „Însoţirii” a acestor personalităţi din lumea învăţământului şi bisericii dovedeşte rolul important pe care l-au jucat elitele locale în promovarea ideilor aducătoare de bunăstare printre românii caransebeşeni.

În momentul demilitarizării Graniţei militare bănăţene, poate şi ca un efect al Rezoluţiunii din 16 februarie 1868, viaţa comercială din Caransebeş era destul de dinamică. Autorităţile locale au adoptat rapid, începând din anul 1873, reglementări privind organizarea pieţei şi târgului săptămânal. Comerţul era foarte diferit, de la cel mixt, la cel specializat. În anul 1875 era înfloritor comerţul cu cărbuni pentru nevoile edificării căii ferate aflate în construcţie pe tronsonul Vârciorova – Timişoara. Firma Eperjessy, Fusfasz şi Kepich avea în anul 1877 contracte încheiate pentru transportul şinelor de cale ferată pentru acelaşi tronson.

Aceeaşi firmă a încheiat în 1878 un contract cu Herman Perlfaster, din Caransebeş, pentru transportul sării.

Un alt comerciant foarte important şi influent în viaţa economică a Caransebeşului a fost Ignatz Neuerer, care a înfiinţat în anul 1878 o Casă de comerţ pentru grâne în comision, tot el ocupându-se pe scară largă şi cu comercializarea băuturilor spirtoase.

Înfloritor era comerţul cu piei de animale, practicat începând cu anul 1879 de Adolf Adler şi Abraham Lichtman. Documentele vremii dovedesc faptul că în oraş se practica şi comerţul cu sticlărie, cu bere – produsă chiar în oraş de firme precum Ianos Schmidt sau Anton Dreher, sau cu produse din fier prin firma lui Ioan Brancovici, asociat cu Svetozar Teodorovici.

În anul 1873, în oraş funcţionau 18 birturi, toate arendate, pentru ca în anul 1902 să se înregistreze 34 de birturi, Direcţiunea financiară din Lugoj dispunând reducerea lor la 25. Adeseori concurenţa dintre proprietari a generat conflicte care au ajuns pe masa Reprezentanţei orăşeneşti. Astfel, în 1873, Nicolae Brancovici (arendator de băuturi spirtoase) îl acuză pe Wilhelm Koblitz (fabricant de lichioruri în Caransebeş) de producerea şi vânzarea unor produse neautorizate şi de calitate inferioară, iar W. Koblitz avea autorizaţie eliberată încă din anul 1871, reînnoită în februarie 1873 de către Magistratul orăşenesc.

În această perioadă, au activat în Caransebeş comercianţi care deţineau monopolul asupra vânzării unor produse. Firma lui Ignatz Neuerer deţinea dreptul de cârciumărit încă din 1874 şi cel de târg începând cu anul 1889, care îi aduceau mari venituri.

Firma Fraţii Pollak a activat timp de multe decenii în Caransebeş şi era foarte influentă în Banatul Montan. Începând cu anul 1888, aceasta deţinea şi dreptul de încasare a taxelor de podărit de la Cerna – Orşova.

Şi datorită numărului mare de mori raportat la numărul populaţiei din oraş, foarte activ era comerţul cu porumb, făină de grâu şi mălai, firma lui M. Halle practicând pe scară largă comerţul cu porumb adus din zona Timişoarei.

Comerţul cu carne era de asemenea intens. Încă din momentul instalării administraţiei civile, în municipiul Caransebeş s-au stabilit norme pentru vânzarea-cumpărarea cărnii şi băuturilor spirtoase şi s-au aprobat contracte de arendare anuale pentru aceste produse doar acelor persoane care deţineau brevete pentru exercitarea comerţului şi meseriilor. Încă din anul 1883 se resimţea lipsa unui abator şi a unei măcelării, pentru aceasta din urmă planul fiind întocmit abia în anul 1887. În anul 1909 a devenit o necesitate construirea unei hale moderne pentru vânzarea cărnii, valoarea acesteia ridicându-se la 28.700 de coroane.

Vechi documente amintesc faptul că ziua de joi era ziua de târg şi de piaţă în Caransebeş, perpetuată până în zilele noastre. Însă în împrejurări speciale s-au organizat şi mari târguri anuale, precum cel din 5 mai 1873 şi zilele următoare, de acest eveniment fiind înştiinţate autorităţile administrative din Lugoj, Deva şi Timişoara, şi Preturile din Caransebeş, Teregova, Orşova şi Bozovici. Asemenea târguri erau generatoare de profit atât pentru producători şi comercianţi, cât şi pentru administraţia locală, care încasa taxe importante.

În virtutea unor regulamente speciale, dreptul de târg putea să fie arendat celor interesaţi. Astfel, în anul 1881 acest drept a fost arendat firmei Fraţii Pollak contra sumei de 5.853 de florini.

Şi Târgul de vite a fost în permanenţă arendat, încă din 19 mai 1873.

Deoarece pe parcursul multor zeci de ani comerţul cu vite s-a desfăşurat în interiorul oraşului, cu repercusiuni asupra curăţeniei, în anul 1902 Reprezentanţa orăşenească a hotărât înfiinţarea unui Târg de vite în afara oraşului, stabilindu-se şi regulile sanitare pentru vânzarea animalelor.

Comerţul hotelier a fost reprezentat de două hoteluri cu restaurant – „Coroana” şi „Pomul verde”, cel din urmă cu o istorie foarte bogată, aici poposind capete încoronate (regi şi împăraţi), mitropoliţi şi episcopi, oameni politici români şi străini, sala cea mare devenind adeseori locul unor manifestări culturale de prestigiu nu numai pentru oraşul Caransebeş, ci pentru întregul Banat cultural.

Cercetarea cu atenţie a documentelor existente din perioada 1873-1919 atestă faptul că în oraş comerţul era practicat în proporţie covârşitoare de maghiari şi evrei, românii neavând resursele necesare pentru deschiderea unor afaceri profitabile.

Cu toate acestea, în a doua parte a anului 1897, un grup de personalităţi locale în frunte cu Ilie Curescu, Andrei Ghidiu, Ioan Bartolomeiu, Ioan Nemoianu, Eftimie Biju ş.a. s-au întâlnit şi au pus bazele unei societăţi comerciale intitulată Severineana, tocmai pentru a veni întru ajutorul poporului. În luna noiembrie a fost făcut public prospectul, pe lângă cei de mai sus acesta fiind semnat şi de dr. Traian Badescu, Patriciu Drăgălina şi dr. Petru Barbu. Data de naştere este considerată ziua de 3 martie 1898, când statutele au fost aprobate de Adunarea generală constituantă. Statutele prevedeau că „scopul acestei societăţi este peste tot a deştepta, încuraja şi dezvolta comerciul şi spiritul comercial şi economic în poporul din jurul Caransebeşului şi din alte părţi apropiate”. Capitalul social cu care a început activitatea comercială a fost de 117.000 de coroane, iar înscrierea la tribunal a avut loc la 16 martie 1898. Conform bilanţurilor anuale, profiturile au fost modeste, depăşind cu puţin suma de 11.000 de coroane. Printre principalii acţionari au figurat, în 1903, episcopul Nicolae Popea, George Marici, Constantin Burdia, Aurel Moaca, Zaharia Ianoşel ş.a. În anul 1919, principalul acţionar devenise dr. Nicolae Ionescu, care pe parcursul mai multor ani a condus Severineana, apoi Consistoriul diecezan din Caransebeş şi Banca „Sebeşana S.A.”. Această firmă comercială a activat până la începutul crizei economice, când a intrat în faliment.

Comerţul practicat la Caransebeş în această perioadă a influenţat în mod benefic şi o dezvoltare edilitară mult mai dinamică şi a avut efecte şi asupra pregătirii profesionale a tinerilor care au lucrat în comerţ.

Constantin BRĂTESCU

Traducere
Ultimele articole