Get Adobe Flash player

Despărţirea în silabe

Vizualizari: 184

Îmi place să cred că am fost, sunt şi voi fi mereu primul critic al textelor mele, indiferent că e vorba de editoriale sau de simple ştiri de umplutură. Asta fiindcă eu ştiu cel mai bine cât de greu mi-a fost să scriu cutare sau cutare articol, cât am alergat ori câte telefoane am dat şi câţi nervi mi-am făcut ca să obţin o informaţie care până la urmă s-a dovedit de doi bani, şi ştiu înaintea cititorului unde va zâmbi, unde se va întrista ori unde va cădea pe gânduri, pentru că primul care trăieşte toate astea pe pielea lui sunt chiar eu. Îmi mai dau seama, încă dinainte ca ziarul să intre la rotativă, care text va sătura şi mulţumi cititorul şi care nu-l va convinge aşa cum mi-aş dori, după cât de simple sunt cuvintele pe care le folosesc, după cât de uşor aleargă privirea pe ele, după ritmul pe care trebuie să-l păstrez de la prima până la ultima literă, dar mai ales după cât de abrupt şi neaşteptat e finalul. Nu-mi iese însă de fiecare dată aşa cum îmi doresc, iar când se-ntâmplă asta, întotdeauna îmi promit să mă revanşez faţă de cititori tura viitoare.

E o mărturisire pe care nu cred că am mai făcut-o până acum. Încerc, însă, prin ea, să pregătesc terenul pentru subiectul despre care am de gând să scriu azi, pentru că am observat ceva. Aici intră în poveste al doilea mare critic al meu, internetul, care îmi arată, cu o cruzime pe care nu i-o înţeleg, care-mi sunt cele mai citite articole, cel puţin în varianta on-line, dar cred că la fel cam stau lucrurile şi în ediţia tipărită a ziarului. Rezultatul îmi arată că sportul, de exemplu, e de zece ori mai citit decât oricare dintre editoriale. Uneori simt că mi se face rău când mă gândesc că la o cronică despre fotbal lucrez o jumătate de oră, în timp ce un editorial care se citeşte în cinci minute îmi ia câteodată şi jumătate de zi ca să-l scriu. Asta m-a făcut să spun, mai demult, că am ajuns să-mi fie frică de mine însumi, de vreme ce pseudonimul mă bate măr.

Prin urmare, nu mai e niciun secret că eu sunt, de fapt, şi Sorin Rogoz, omul cu şepcuţă neagră şi aparatul de fotografiat atârnat la gât, din spatele porţii. Scriu, aşadar, despre fotbal de o grămadă de ani, în care, din locul în care stau, am văzut, am auzit, dar, cel mai important, am înţeles multe. Am stat pe teren de-atâtea ori, şi întotdeauna doar la meciurile Caransebeşului, încât, probabil, lumea mă vede ca pe al doişpelea jucător al lor. Nu e deloc aşa. Cred că am învăţat să fiu mai corect decât orice arbitru şi, în ziar, să nu ţin nici cu unii, nici cu alţii. Am trecut, întotdeauna, în dreptul fiecăruia, exact ce a meritat, chiar dacă pentru asta a trebuit să-mi calc uneori pe suflet. Am fost însă răsplătit atunci când şi adversarii Viitorului au distribuit pe Facebook articolul în care au luat bătaie, ori atunci când un antrenor de la Oradea mi-a scris că sunt singurul ziarist care a văzut acelaşi meci ca şi el. Mulţumesc.

Ce-au mai însemnat anii aceştia? Păi, în mare, frig încât, uneori, îmi îngheţa mina în pix şi nu mai puteam să scriu în agendă, să fac uneori pe copilul de mingi atunci când câte un fotbalist o bubuia până aproape de gard, să mă ia, alteori, cu leşin de la căldură şi să beau din sticla de apă a portarului, ori să ajung acasă, toamna, mai ud decât un peşte din mijlocul oceanului. Dar mai ales a însemnat să văd cu ochii mei cum arbitrii au scufundat, anul ăsta, Caransebeşul. Şi n-o spun ca al doişpelea jucător al lor, ci ca al patrulea „cavaler al fluierului”, cum era pe vremuri.

E şi ăsta unul dintre multele motive pentru care nu mă mai mir că România a ratat Rusia 2018. Din punctul meu de vedere, la noi fotbalul, sportul rege, n-a murit, sau nu încă, ci doar a abdicat. Dacă mă-ntrebaţi pe mine în favoarea cui, cred că a lu’ fiu-su, futsal. Care la capăt de rând, despărţit în silabe, se scrie fut-sal.

Adrian CRÂNGANU