Cu tristeţe, despre bucurii


Adrian CRÂNGANU

În mod normal, ultima lună ar fi trebuit să-mi aducă câteva motive măcar de bucurie, dacă nu de sărbătoare. Spun asta pentru că în 14 octombrie ziarul a ajuns la numărul 100, iar în 6 noiembrie, ,,7 zile” a împlinit doi ani de la prima apariţie. Au fost 100 de ediţii şi 730 de zile, şi grele, şi frumoase. Şi cu înfrângeri, şi cu biruinţe. Şi spun, acum, aşa cum am mai spus că s-a întâmplat atunci când gândeam şi planificam ziarul: de 100 de ori, ca să nu zic de 730, am vrut să renunţ, şi de fiecare dată m-am ridicat de jos, m-am scuturat de praf şi am mers mai departe, şi mereu, bănuiesc, am să fac lucrul ăsta, indiferent câte îndoieli aş avea şi oricâte piedici mi s-ar pune. Pentru că au fost şi sunt oameni – puţini, e adevărat – care şi-au pus toată încrederea în mine, şi n-aş putea să le-o înşel nici măcar cu un milimetru. Am avut parte şi de trădări, şi de lovituri sub centură, pentru că aşa e rânduită viaţa şi nimic din ce e trainic nu se face uşor, ci se clădeşte greu, cu răbdare şi mai ales strângând din dinţi. Şi iarăşi scuturându-te de praf şi iarăşi pornind mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Au fost însă şi clipe frumoase, şi ele n-au fost tocmai puţine. N-am să uit niciodată – nici n-aş avea cum – noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2008, când am luat primul număr al ziarului din tipografie, pe la patru şi jumătate dimineaţa, l-am despăturit şi i-am sărutat tuşul proaspăt ca pe buzele celei mai frumoase femei din lume. Şi-acum îi mai ţin minte gustul… Sau când, uneori, lumea mă întreabă dacă eu sunt cel din poză, care scrie articolele de fond, şi, când le spun că da, oamenii îmi spun câtă dreptate am avut în urmă cu o săptămână, o lună sau chiar în ziua aceea. Ori când văd că ziarul se vinde tot mai bine… Nu, nu banii pe care îi încasez pe el fac să-mi crească inima, ci faptul că numărul cititorilor creşte mă umple de bucurie şi mă face nu doar să merg înainte, ci chiar să grăbesc pasul.

Din păcate, toate acestea au fost umbrite de pierderea unei mătuşi din Anina, oraşul care mie mi-a plăcut întotdeauna, şi niciodată n-am ştiut de ce. Acum tristeţea a fost cu atât mai mare cu cât, năpădit de amintiri – acolo, în mina de la Anina, am coborât în urmă cu şapte ani la 1.100 de metri, cea mai mare adâncime din Europa, şi am scris cel mai frumos reportaj din viaţa mea – la Anina, dincolo de aducerile aminte, am văzut şi cenuşiul prezentului: blocuri pustii, cu ferestrele căscate ca nişte ochi orbi, cu pereţi afumaţi ori năruiţi, şi oameni ori prea gârboviţi, ori prea veseli, fără nicio grijă, inconştienţi de ceea ce se întâmplă în ruinele din jurul lor. Şi din ei.

Şi, în plus, am mai auzit şi c-a murit Adrian Păunescu. Dar eu nu cred.