Get Adobe Flash player

Coliva

Vizualizari: 208

Cu toată încrederea pe care am avut-o, şi încă o mai am, în proverbe, n-am înţeles niciodată de ce despre morţi trebuie să vorbesc numai de bine. Cred că prima oară întrebarea asta mi-am pus-o când încă nici n-apucasem să merg la şcoală şi, cum în blocul unde locuiam înmormântările erau cel mai important lucru de pe pământ, cum dădea cineva ortul popii, cum hop şi noi, mucoşii, dădeam târcoale prin zonă. De uitat nu ne uitam niciodată în sicriu, fiindcă muream de frică, dar ne plăceau la nebunie mirosul de tămâie şi clinchetul cădelniţei care nu înţelegeam pe ce principiu funcţionează, dar mai ales ne lăsa gura apă cu gândul la farfurioara de colivă pe care urma s-o primim la sfârşit dacă reuşeam să ne abţinem şi să nu spună careva dintre noi „Doamne miluieşte, popa prinde peşte”. Până să ajungem aici, însă, le vedeam pe babele din bloc cum îşi dădeau ochii peste cap tot lăudând mortul, cu toate că, numai cu o zi înainte, când respectivul încă mai avea putere să le drăcuie şi să le facă curve de la fereastră, ne spuneau că, absolut sigur, decedatul, fiind un om atât de rău, o să se facă moroi, iar noaptea, când o să urcăm pe scări, o să ne sperie, ba chiar o să ne altoiască cu joarda, exact la etajul la care locuise. Dar nici chiar groaza pe care ne-o băgau în oase vorbele astea nu reuşea să ne taie pofta de colivă.

Purtarea asta a lor a rămas, cel puţin pentru mine, un mister care s-a adâncit pe măsură ce anii au trecut. La început mai rar, pe urmă tot mai des, au început să-mi moară prietenii şi rudele. De fiecare dată, a trebuit să ascult aceleaşi poveşti pe care nu le credeau nici măcar cei care le spuneau, însă niciodată parcă atât de des ca atunci când mi-au murit colegii de redacţie, pe care-i cunoşteam mult mai bine decât pe toţi ceilalţi. De fiecare dată când se întâmpla, auzeam că s-a stins din viaţă cel mai mare ziarist, care s-a ridicat la Ceruri şi de-acum o să scrie reportaje pentru îngeri. N-a contat niciodată că mulţi dintre ei fuseseră beţivani notorii, lingăi, laşi sau chiulangii, ori că nu le ajungeai cu prăjina la nas. Iar dacă se mai întâmpla ca acel coleg să mai fi scris şi-o carte, se lua în calcul ca ea să fie chiar romanul secolului. Cât despre mine, eu am tăcut mereu, fiindcă am considerat că singurul judecător al fiecăruia dintre jurnalişti e numai cititorul. El împarte dreptatea, cu ochii larg deschişi. Dar, cum spuneam, de ce trebuie să facem mortul mai frumos decât atunci când era în viaţă, n-am reuşit să înţeleg. Poate sunt eu mai greu de cap, ori poate n-am ştiut să fiu un prieten şi un coleg adevărat, nu ştiu, nu-mi dau seama.

Iar acum, parcă se întâmplă la fel. Sâmbătă, de Ziua României, am simţit cum, pentru mine, a murit ceva. Azi, însă, nu mai sunt copil să dau târcoale, să-ncurc babele la priveghi şi să le-ascult poveştile, ci prefer să mă uit de la distanţă, şi nu de frica moroilor, ci doar ca să-nţeleg ce s-a-ntâmplat. Am ocupat, aşadar, loc în sală şi m-am uitat la marea piesă de teatru care s-a jucat în 1 Decembrie. Recunosc că am plecat după primul act, dar actorii îşi interpretau rolurile atât de prost, încât nimeni nu cred că mă poate învinovăţi pentru asta. În spatele zâmbetelor, eu am văzut şi am simţit scrâşnetul măselelor, iar în dosul cuvintelor mieroase am auzit înjurăturile scuipate printre dinţi. Singurii cărora n-am avut, totuşi, nimic să le reproşez, au fost figuranţii care au huiduit, fiindcă ei au părut cei mai naturali şi-au fost mai covingători decât toţi ceilalţi la un loc. Mie demult minciunile nu-mi mai ţin de foame, şi nici promisiunile de sete.

Eu sunt spectatorul care, tot văzând atâtea piese, cu atât de mulţi actori, a înţeles că dacă despre România a-nceput să se vorbească de bine, cum s-a-ntâmplat în 1 Decembrie, ţara mea a murit, şi n-aş vrea asta pentru nimic în lume. Ba chiar aş fi în stare să renunţ şi la farfurioara cu colivă, numai s-o aud cum le drăcuie de la fereastră şi le face curve pe celelalte ţări din UE.

Adrian CRÂNGANU

Traducere