Când eram mic, muream de drag să merg la circ. Adevărul e că pe vremea aia nici nu aveam de ales dintre prea multe plăceri. Pentru noi, timpul liber, adică ce mai rămânea din zi după ce veneam de la școală și, în jumătate de oră, vorba vine, ne făceam lecțiile, însemna un fotbal, un război cu pietre cu copiii din blocul vecin, care se lăsa întotdeauna cu câteva capete sparte și obraji înroșiți de palmele mamelor, sau câte-o expediție pe deal, unde ne urzicam la picioare, dar puteam să fumăm în voie, adică să ne-aprindem țigară de la țigară și să pufăim din ele fără să tragem în piept. Când fumul o mai lua, câteodată, pe căi greșite, tușeam de ne ieșeau ochii și scuipam, așa cum văzuserăm că făceau oamenii mari. Pe urmă ne mânjeam degetul cu pastă de dinți dintr-un tub care nu lipsea din nicio aventură în care plecam și ne frecam cu el pe dinți până simțeam că ne ia gura foc. Apoi mergeam liniștiți acasă.
Dar să revin la circ. Încă din prima zi în care vedeam afișele pe stâlpi, începeam să facem economie la sânge. Ne lipseam de langoșul ori de înghețata sau sucul după care ne lăsa gura apă, numai să punem ceva deoparte. Părinților noștri nici nu le trecea prin cap să ne dea 7 lei dintr-odată, cred că mai bine-și tăiau o mână decât să facă asta, așa că strângeam din dinți și sufeream în tăcere. Dar merita. Iar cel mai așteptat moment era atunci când în jurul arenei niște oameni montau în viteză garduri înalte de trei metri, într-un cerc perfect, și făceau un tunel, tot din gratii, de sub tribună până în mijloc.
Inima ne bătea tot mai rar, cu fiecare grilaj pus, până când intra dresorul și, pe urmă, leii. Atunci se oprea de tot, iar noi nici măcar nu mai respiram. Nu, nu puteam face față la atâta curaj. Fiindcă eu, și nu doar eu, ci și prietenii mei din corpurile expediționare ori din echipa de fotbal, și cred că și cea mai mare parte dintre părinții noștri, eram convinși că leii ăia numai ce fuseseră aduși din junglă de cel mult o săptămână sau două, și dacă li se făcea foame sau se enervau, puteau să-i mănânce în orice clipă pe dresori. Auziserăm noi că fiecare avea un pistol la el, ascuns bine sub brâul de catifea, și că vreo cinci oameni de la circ, cu mitralierele încărcate, erau pregătiți în orice clipă să-i salveze, dar de văzut nu văzuserăm, niciodată, nicio armă. Doar biciul stătea între ei și leii înfometați și fioroși. Și curajul.
Abia când am aflat, mulți ani mai târziu, că de fapt ei cresc animalele încă de când se nasc și că sunt aproape prieteni cu ele, mi-am dat seama ce prostuți am putut să fim. Dar poate că așa trebuia, poate că și asta a făcut parte din copilărie.
Dintre cei de-atunci, unii s-au maturizat, alții de-a dreptul am îmbătrânit. Cu naivitatea, însă, ca să nu zic cu capul, din păcate tot cam așa stăm. Ne uităm cu gurile căscate la dresorii de la București care pocnesc din bici și ne comandă comasate, traseism politic legalizat, încalcă până şi Constituţia bunului-simţ, mai pocnesc o dată din bici și mută alegerile exact, dar exact cum vrea mușchii lor, se prefac că nu văd copiii de 10 ani violați în buda școlii, iar când mai șfichiuie o dată cu gârbaciul peste țară ne mai cresc o tură de impozite și taxe și ne cer să credem că ei şi-au suflecat mânecile şi au câştigat procesul cu Roşia Montană şi că Austria e pistol cu apă și, imediat după marile alegeri, ei şi numai ei or să ne bage în Schengen. Dar poate că așa trebuie, poate că și asta face parte din maturizarea noastră.
Iar eu, de vreo șase luni, de când mă uit la toate prostiile astea, mă învârt ca un leu în cușcă. Sau ca un tigru, fiindcă asta sunt în zodiacul chinezesc.
Adrian CRÂNGANU