Ioan George Șeitan, dacă soarta nu i-ar fi fost împotrivă, ar fi împlinit zilele acestea 70 de ani. El a fost primul care a urmat caransebeşenilor dedicați scrisului, după anii ’50. Mă refer la generaţia lui George Suru, Sorin Titel, Horia Pătraşcu şi Horia Vasilescu, nume care au înscris Caransebeşul, cu litere mai mult decât vizibile, în geografia literară a României postbelice.

Născut la Caransebeş, în 20 octombrie 1948, după terminarea liceului în oraşul natal urmează Şcoala tehnică de librari „D. Marinescu” din Bucureşti. La început a profesat mai multe meserii: de la hamal în Portul Constanţa, trecând puţin timp ca pedagog, fierar-betonist, tâmplar, fotograf, merceolog, iar ca bibliotecar şi librar s-a dedicat cu totul scrisului, dar și difuzării şi promovării cărţii. Mai întâi membru activ al Cenaclului literar din Caransebeș, iar de la începutul anilor ’70, odată cu mutarea la Reşiţa, membru al Cenaclului „Semenicul”. Fire altruistă, se implică în activităţile cenaclului şi face cunoscute în lumea literelor creaţiile colegilor săi.

Debutează în 1970, în revista „Argeş”, cu poezia „Ninge peste oraşul bătrân”. Un an mai târziu publică volumul „Amforă de stele”, la Editura „Litera”, singura editură privată din România acelor ani.

Abia după mai bine de zece ani reuşeşte să-şi publice următoarea plachetă de poeme – „Manual de sinceritate sau Arta de a vorbi melancolia”, la Editura „Albatros”, din Bucureşti. După alţi 14 ani, când îşi publică versurile în multe din publicaţiile literare din ţară, le adună din nou în volumul „Tunel cu maci sau Biografie relativă”, Editura „Timpul” din Reşiţa. Nu putem să nu amintim prezenţa poeziilor sale în numeroase volume colective, unele antologii cu caracter naţional.

Apreciat de colegi și critici, i se atribuie sintagme de genul: „trubadur modern”, „fiu al iluziei” cu „un lirism cald şi convingător” (Gabriela Negreanu); „tendinţa narcisistă de a-şi face mereu autoportretul” (Marin Sorescu); „I.G.Ş. … scrie o poezie a durerii, a pierderii trupului, a damnării” (Cornel Ungureanu). Mai recent, Gheorghe Jurma scria despre Ioan George Șeitan că era „expansiv, deşi încărcat de melancolie, în permanent conflict cu mediul impropriu şi căutător consecvent al adevărului”.

Și dacă îmi este permisă și mie o părere: Un temperament neliniștit, în care melancolicul I.G. Şeitan caută mereu adevărul, duce o luptă permanentă cu un mediu ostil. Nu s-a menajat, cheltuindu-şi o parte din rezerva de energie dăruindu-se colegilor în ale scrisului. De altfel, a fost un însingurat în „Oraşul cu poeţi” şi, fiind bolnav, s-a retras în ultima vreme din viaţa literară…

Titus CRIȘCIU