Probabil că iar o să mi se spună că sunt rău. Că vorbele mele izbesc de-a dreptul, sau, uneori, atunci când nu sunt foarte supărat pe ceva sau cineva, ci doar un pic nervos, cuvintele şfichiuesc obrazul ca o floretă sau ca un bici. M-am obişnuit însă cu toate astea şi aproape că nu le mai bag în seamă. Ba, mai mult, câteodată chiar zâmbesc atunci când îi aud pe câte unii care-mi spun să fiu mai înţelegător şi mai blând cu metehnele unui popor a cărui singură vină e aceea că vrea să trăiască mai bine, indiferent de mijloacele pe care le foloseşte ca să-şi atingă scopul. Cum eu însă nu pot să fiu de acord cu un asemenea punct de vedere, am să continui să scriu, chiar dacă lumea o să mă considere şi pe mai departe rău, urât, nedrept, invidios şi prost că nu reuşesc să mă descurc şi eu ca toţi ceilalţi românaşi isteţi care-mi spun cât e Europa de mare şi cum ne aşteaptă ea pe toţi cu braţele deschise.
Aşa stând lucrurile cu patriotismul ăsta pe care nici eu nu mi-l înţeleg întotdeauna, era normal să mă mir şi deopotrivă să fiu dezamăgit atunci când am auzit că 80 la sută dintre studenţii la Medicină vor să plece din ţară după ce-şi termină studiile, ca să facă bani dincolo. Recunosc că motivul e unul personal şi vine din adâncurile copilăriei. Eram micuţ, eu locuiam la apartamentul 29, iar la 30 aveam un vecin şi un prieten foarte, foarte bun, mai mare decât mine cu un an. Şi acum, după mai bine de 40 de ani, simt că îi sunt dator cu ceva ce probabil că n-aş putea să-i înapoiez niciodată. El a fost, într-un fel, prima mea victimă. Biblioteca lui a fost prima din lungul şir pe care le-am devorat în anii care au urmat. Eu nu aveam în casă decât vreo cinci sau şase cărţi, în timp ce pe rafturile din vitrina uriaşă care ne privea în timp ce noi ne jucam pe covor erau câteva sute, cele mai multe roşii şi albastre. Apoi, din prichindei ne-am făcut copii, am tot crescut, iar prietenia noastră nu dădea niciun semn că ar putea fi tulburată de ceva. Şi, totuşi, cred că cel nemulţumit am fost eu, fiindcă, la început doar uneori, pe urmă tot mai des, a trebuit să mă duc singur la joacă. Prietenul meu cel mai bun trebuia să înveţe, pentru că-şi pusese în cap să se facă doctor. Uneori învăţa cât era ziua de lungă, şi atunci treceam doar câteva minute, seara, transpirat tot, pe la el. Începuse să poarte ochelari, şi eu mă gândeam că de la atâta citit i se trage, şi parcă nu mai era chiar ca noi, ceilalţi, cărora nu ne ajungeau 24 de ore pe zi să jucăm fotbal şi să mergem pe dealuri ori la ştrand.
O dată ţin minte că l-am întrebat de ce vrea cu tot dinadinsul să se facă doctor. M-a privit peste ochelari, cred că avea vreo 13 ani atunci, şi mi-a spus simplu că pentru bani. Ţineam prea mult la el ca să fiu invidios că el ştia deja ce vrea de la viaţă, în timp ce eu habar n-aveam nici măcar ce urma să fac a doua zi. Pe de altă parte, însă, am simţit ceea ce azi cred că a fost o strângere de inimă, dar atunci n-am ştiut să-i dau un nume, fiindcă eu îmi închipuiam că toţi doctorii sunt înalţi, mai ales că aveam unul în bloc şi aşa era, că sunt buni şi că vindecă oamenii pentru că sunt miloşi şi deştepţi. Atunci, pare-mi-se, mi-a întins şi mingea lui de fotbal, din piele, aproape nouă, şi racheta de tenis, şi mi-a spus că el nu mai are nevoie de ele.
Pe urmă, eu m-am dus tot mai rar pe la el, iar el mai trecea doar când şi când pe la mine. Mai vorbeam câteodată pe geam, fiindcă locuiam în apartamente alăturate, iar apoi, ani buni, cât a fost student la Timişoara, abia dacă ne-am văzut de câteva ori.
Acum e doctor, dar nici timpul lui, nici al meu, nu ne mai lasă să ne întâlnim. Şi pentru că, aşa cum îl ştiu, el n-ar pleca niciodată din România, şi fiindcă până acum nu m-a consultat, totuşi, niciodată, aş trece parcă pe la el, aş duce degetul la tâmplă şi l-aş întreba: ce se întâmplă, doctore?
Adrian CRÂNGANU
