Un fost oraş mărunt, cu dramatică monotonie. Un burg leneş altădată, ispitit de modestie, în propria înfăţişare medievală, hrănit de munca miilor de ţărani şi breslaşi harnici şi săraci.

Lipsa oricărui orizont înmormânta trupuri şi suflete sub praful apăsător al nepăsării. Birje citadine, mici abateri ordinare, vreo sinucidere romanţioasă, cam atât însemna „eveniment” în orăşelul vechi şi feudal de altădată.

O călătorie în peisajul generos al vetrei natale te îndeamnă, în orice anotimp, nu doar să aduni şi să depozitezi în memorie impresii, ci şi să disociezi imediat între ieri şi azi, să faci reverenţe ce ţi se impun de la sine prin forţa imaginilor revelate privirii, pentru ca, apoi, să descoperi, în minte, farmecul şi puterea semnificaţiilor.

De fiecare dată când revin în Caransebeş, redescopăr aşezarea cu ochi proaspeţi, cu ochii şi mintea celui care ştie că un orăşel cum e Caransebeşul nu poate să aştepte în letargie şi nemişcare, dimpotrivă, creşte şi înfloreşte, se dezvoltă ca un arbore plantat în pământ roditor…

O simplă trecere prin acest oraş al copilăriei şi amintirilor, pentru mine dobândeşte un simbol cu adânci reverberaţii în istoria şi devenirea lui, cu personalitatea lui, cu privirea către ziua de mâine. Rădăcinile sunt adânci, împlinite. Ele se leagă de vremurile străbune consemnate de protoprezbiterul Andrei Ghidiu şi profesorul Iosif Bălan în „Monografia Oraşului Caransebeş”, apărută în anul 1909.

Caransebeş, fostul burg încătuşat de provincialism, este acum un argument al dezvoltatei actualităţi, al noului. Poate e simbolic spus că în acelaşi loc cu monumentalitatea medievală se ridică scheletul unor imense hale metalice şi în acelaşi timp o viaţă mai frumoasă pentru orăşeni. Cartierele noi sunt întinse, acelaşi amestec cunoscut de nou şi vechi, în care noul a câştigat. Noul e primit ca ceva normal, zilnic, obligatoriu, oamenii s-au obişnuit să construiască şi să li se construiască.

Nu ne mai miră noul, nici nu ne mai emoţionează vechiul. Noul oraş, păstrând casele cu ogive, cu colorate cărămizi, încărcate arhitecturi de altădată, astăzi parcă e născut din industrie şi arhitectură nouă. Ne emoţionează totuşi câte o căsuţă strâmbă, modestă, sau costumele populare vechi bănăţene.

Am umblat pe străzile oraşului, pe lângă case cu pereţii înnegriţi de vreme. M-am învârtit ca un mecanism stricat, când clopotele noii Catedrale ortodoxe au sfărâmat duios şi grav liniştea oraşului. Am recunoscut străzile ciudate, iar oraşul acesta vechi şi bun, răscolitor şi mereu în forfotă, îşi trăieşte încă tinereţea.

Flori peste tot întâlnim la Caransebeş. Flori şi sculpturi, capodopere ale artiştilor contemporani, plantate peste tot, graţie edililor locali. Flori şi tinereţe, vis şi speranţe. Florile timpului, trandafiri, petale înmiresmate ale inimii şi ale iubirii. Flori şi sărbători ale ochiului pururi deschis, pururi căutându-le.

Pe locurile unde altădată zăceau terenuri virane, case vechi, bălţi şi chiar bălării, astăzi s-au înălţat blocuri de locuinţe, unităţi comerciale, sectoare economice, s-au zămislit proiecte îndrăzneţe, idei absolut necesare. Oraşul de altădată a prins zbor către speranţă. Au apărut zone verzi, aceste panglici ce se continuă unele din altele. Părculeţele, rondourile de flori, trotuarele, fântânile, spre toate rămânem cu ochii uitaţi în năvalnica curgere a anotimpului.

Industria caransebeşeană, solide permanenţe în viaţa oraşului, nu se va opri, desigur, aici. Înviat de forfota nouă, văd acest oraş în viitor cu schimbări absolute, cu solide monumente ale economiei şi ştiinţei. Înţeleg acum acest oraş vechi, neamestecat cu noile minuni de sticlă şi beton, îi înţeleg şi-i iubesc pe oamenii care au avut grijă să nu amestece, hibrid, lucrurile, ci să le alăture atent, să le solicite păstrându-şi curate intenţiile şi sfârşiturile.

Se poate apoi vorbi cu mândrie şi despre realizările obţinute în sfera ocrotirii sănătăţii orăşenilor, dar şi a celor din localităţile învecinate.

De mare valoare ştiinţifică este apoi colecţia arheologică a Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă, adunând numeroase piese din aşezările dacice şi romane din zonă. Aici descoperi o perpetuă împletire a vechiului cu noul, a noului cu istoria oraşului.

Recent, consilierii locali caransebeşeni au aprobat o hotărâre prin care o suprafaţă de 1.000 mp va fi destinată amenajării unei zone de agrement în Parcul Teiuş. Anul acesta, cu prilejul aniversării centenarului Colegiului Naţional „Traian Doda”, cea mai reprezentativă şcoală din Caransebeş, a fost renovată şi declarată monument istoric.

La vremea când toamna trece la pas prin acest oraş cu ferestrele deschise devreme, am rămas cucerit de toate aceste mărturii ce se ridică înspre cerul zilei cu noi sunete.

Păstrez încă multe amintiri… Poate, uneori, îmi pare rău că timpul trece aşa de repede. Mă bucur însă că tot ce a crescut pe această vatră a gugulanilor, ce poartă pe umerii ei multe veacuri, seamănă cu timpul de azi.

Scriu întotdeauna cu plăcere despre acest oraş ce respiră uşor la ora arcuirilor semeţe. Despre frumoasele sale împliniri şi despre un primar cum este Marcel Vela.

Oraş al prezentului şi viitorului, al marilor şi necontestatelor izbânzi, oraşul de care ne leagă atâţia ani de tinereţe şi de bucurii, ani de deplină maturitate. Toate sunt fapte de excepţie ale unor oameni ce n-am putea spune că intră în vreo legendă, dar în documentele de evidenţă şi de istorie a oraşului, în mod sigur.

Doinel Puiu MĂRGINEANU