In colţul camerei mici, în cel din dreapta, de lângă fereastră, existau, până în urmă cu câţiva ani, două stative negre, pe care, atunci când nu erau mângâiate, se odihneau chitarele fiului meu, una electrică şi una clasică, cu forme rotunde şi totuşi elegantă, pe care, din când în când, le priveam lung din prag. Acum nu mai sunt, le-a luat cu el când a plecat la Bucureşti, să-şi croiască un drum al lui în muzică, şi poate tocmai de-aceea locul gol din colţul camerei încă mă doare, chiar dacă rana se cicatrizează puţin câte puţin, pe zi ce trece. Se vindecă şi la gândul că, acolo, face ce vrea şi ce-i place, şi atunci îi e bine.

Ciudat cum, atunci când umbra unei amintiri încearcă să-şi facă loc în mintea mea, pe urmele ei dau imediat năvală un potop de gânduri pe care uneori mi-e greu să le aşez în ordine. Aşa mi se întâmplă, de exemplu, acum. Sunt imagini pe care le-am văzut în urmă cu numai câteva ore la televizor, dar ele se încalecă cu altele, din urmă cu exact doi ani, atunci când la Colectiv s-au stins în foc 64 de vieţi. Şi, oricât mă simt acum de vinovat pentru ce-am făcut, trebuie să recunosc că, atunci, i-am mulţumit lui Dumnezeu că fiul meu nu s-a dus în seara aceea acolo. Asta a fost tot ce-am putut gândi în prima clipă. Abia după un timp mi-am zis că am fost poate egoist şi am încercat să mă pun în locul părinţilor cărora focul nu le-a mistuit doar copiii, ci şi sufletele. Ştiu că n-am reuşit, nici n-aveam cum să fac asta, şi poate tocmai de aceea, fără să-mi dau seama, m-am străduit să-mi îndrept greşeala făcută în seara aceea neagră, când am fost egoist, şi am considerat că singurul mod în care pot să-mi spăl păcatele era să fiu atent la ce se întâmplă cu cei vinovaţi şi să aştept să se facă măcar dreptate, dacă timpul tot nu-l mai poate da nimeni înapoi.

Mărturisesc că, acum, sunt şi dezamăgit, şi supărat, dar mai ales mi-e ciudă pe mine că mai am speranţe într-o ţară întinsă pe un pat din reanimarea Europei, cu pulsul care abia mai zvâcneşte şi cu perfuzia-n venă. Mi-a plăcut mereu să spun că pe mine doar cu greu mă mai poate impresiona ceva, dar se pare că m-am lăudat degeaba şi că lucrurile nu stau chiar aşa. Am scris de nenumărate ori că trăiesc în ţara în care nimeni nu-şi plăteşte greşelile, dar se pare că n-am reuşit să mă conving nici măcar pe mine de adevărul propriilor cuvinte. În sinea mea, am aşteptat, probabil, mereu să mă contrazică ceva sau cineva. Iar asta mi se pare calea cea mai scurtă spre dezamăgire, din toate câte există.

Nici supărat ştiu că n-ar trebui să fiu într-o ţară în care am învăţat că Justiţia, legată la ochi cu o pânză prin care vede perfect, se joacă de-a baba-oarba cu toţi şmecherii, îşi agită mâinile în gol, îşi dă cu capul de pereţi şi se umple de cucuie, dar până la urmă reuşeşte să-i scape pe toţi printre degete. De scârbă, da, ar trebui să mă umplu, şi chiar cred c-am dat deja pe dinafară, dar nervos n-ar trebui să fiu. Când sunt, înseamnă că încă mai merită să lupt, că mai pot schimba ceva. Când mi-e, însă, lehamite, ştiu că e deja prea târziu.

Iar mie, după doi ani de nesimţire, în care nu s-a întâmplat absolut nimic, simt că mi-e greaţă, că ceva îmi întoarce stomacul pe dos. N-aş putea însă să spun dacă de vină pentru asta e Baba-Oarba şi ţopăiala ei hidoasă, sau prostia răsunătoare a unui popor care se mulţumeşte cu firimiturile de la masa celor pe care arătarea legată la ochi se preface că-i fugăreşte.

Stăteam în cumpănă, cum să-mi închei articolul, când m-a sunat fiul meu. Era la Sfântu Gheorghe, în inima secuimii, unde a avut un concert, şi mi-a spus că au fost primiţi minunat şi lumea, care le ştia piesele, a cântat tot timpul cu ei.

Iar mie, dintr-odată, mi s-a făcut, ca după Colectiv, ruşine.

Adrian CRÂNGANU