Cred că fiecare s-a oprit la un moment dat în viaţă, fie măcar pentru o clipă, din goana sa prin lume, spre a-şi cerceta fiinţa ca să afle dacă a reuşit să guste vreodată fericirea.

Cu siguranţă i-au răspuns prima dată lacrimile şi i-au arătat primul lui contact cu lumea văzută, mai târziu i-au arătat primul suspin din neputinţa de a se face înţeles în absenţa cuvintelor, pe urmă fiecare durere, de la primul pas făcut pe pământ, până la fiecare colţ de stâncă ce-i tăia calea în urcuşul său spre desăvârşire.

Dezamăgit de lacrimile clipei ce i s-au etalat în casa amintirilor, cred că fiecare a încercat să caute momentele însorite şi le-a descoperit în zâmbetul cald al mamei, în leagănul copilăriei, în surâsul dragostei, în prăjitura pe care o gătea bunica, în fiecare mică sau mare realizare a vieţii, dar a constatat că fericirea aceasta de-o clipă a fost şi ea aşa, doar o tristă umbră câştigată după o muncă istovitoare.

Am citit zilele acestea un material, bine realizat literar, în care un scriitor ce a mers la Biblioteca Melchiori pentru lectură a avut neplăcerea de a se ciocni de un om supraponderal, îmbrăcat neglijent, care mirosea urât şi care nu făcea nimic toată ziua decât să stea într-un colţ şi să anunţe închiderea sălii de lectură cu zece minute înaintea orei 18. Deranjat de mirosul acelui angajat neglijent, scriitorul a fost de părere că acest fel de oameni trăiesc degeaba şi ar fi mai bine să moară.

La o primă privire de ansamblu asupra situaţiei, ai putea să fii de aceeaşi părere. Şi pe mine mă scârbesc oamenii care stau toată ziua pe băncile din faţa locuinţei şi îşi pierd timpul jucând table sau bârfind despre capra vecinului. De câte ori văd aceleaşi persoane, făcând acelaşi lucru, mă întreb cum pot să trăiască acei oameni fără a face ceva util în viaţă. Eu când pierd timpul degeaba, de la prea multă oboseală, când se adună prea multe şi am nevoie de o pauză, mă revolt pe mine însămi. Dacă analizezi aceeaşi situaţie ţinând cont de faptul că toţi suntem oameni, însă unii nu au înţeles cum să fie utili, asemenea prinţului care nu a ştiut că în copacul din grădina vieţii sale are o creangă de aur, nu a fost educat să descopere acest lucru „O creangă de aur în curte avea/ Şi Prinţul, vai, Prinţul nimic nu ştia.“ (Comoara ascunsă, Radu Stanca), atunci, zic, respingerea ce o simţi faţă de acele persoane inutile se poate transforma în compasiune. În momentul în care reuşeşti să citeşti dincolo de oglinda fiecărui lucru, o să înţelegi că în spatele imaginii, a lăzii vechi alese de Fata Moşneagului din povestea lui Ion Creangă, se poate ascunde o comoară. Cei care au citit romanul Nebunul, al scriitorului Savatie Baştovoi, au observat că acel cerşetor nebun, privit cu dispreţ de cei din jur, până şi de alţi cerşetori ce-i furau bucata de pâine primită, nu era altceva decât un sfânt ce a ajutat aproapele. Pe copilul bolnav l-a atins şi acesta s-a vindecat, iar laudele miraculoasei vindecări au fost atribuite altei persoane.

Niciodată nu trebuie să judeci aparenţele. Există posibilitatea ca un om dispreţuit de alţii, care nu rosteşte decât câteva cuvinte, cuvinte prin care anunţă închiderea sălii de lectură, să vadă dincolo de toate învăţăturile pe care le primeşti citind o carte. Şi cum nu ar vedea dincolo de dispreţul şi loviturile celor din jur, din moment ce ştie să tacă, să se închidă în propria-i suferinţă, să îşi ierte aproapele cu dragoste, iar a doua zi să reuşească să-l privească din nou cum lecturează din înţelepciunea acestei lumi…

Mi s-a întâmplat adesea să mă revolt pe cei care au făcut din cerşetorie o meserie. Eram sigură că pot deosebi oamenii nevoiaşi analizându-le trăsăturile, fiind convinsă că aceştia au demnitatea să nu ceară nimic celor din jur, cu toate că nu au mâncat poate de o săptămână, dar la fel de bine era posibil să mă şi înşel. Spun acest lucru, pentru că am văzut oameni cu o situaţie materială bună, scotocind prin gunoiul menajer după pâine. Cine nu-i cunoaşte îi compătimeşte, dar ei adunau pâine pentru animale şi strângeau încă un ban în vistieria casei lor. Un timp mi-am interzis să mai ajut pe cineva, până când am observat un om căutând într-un coş situat lângă un magazin alimentar şi consumând alimentele deteriorate aruncate de proprietar. În acel moment, o lacrimă mi-a scăldat sufletul şi mi-am spus că nu pot să-i tratez pe toţi cei din jur după aceeaşi reţetă, după cum nici bolile ce vătămează trupul nu au acelaşi leac.

În ziua în care l-am întâlnit pe acel om nevoiaş, mi-am adus aminte de Prinţul fericit, al scriitorului Oscar Wilde. Prinţul din povestea lui Oscar Wilde, cât timp a fost în viaţă, a stat departe de durerile lumii, iar după moarte a văzut suferinţa oamenilor, cu toate că inima din statuia ce i s-a ridicat şi care vedea dincolo de poarta palatului în care a trăit era de plumb. Cu ajutorul unei păsări ce a înţeles valoarea prieteniei şi care a rămas alături de prinţ sacrificându-şi viaţa, a ajutat mulţi oameni aflaţi în suferinţă „Adu-mi cele mai valoroase două lucruri din oraş, i-a poruncit Dumnezeu unuia din îngerii săi; iar îngerul i-a adus inima de plumb şi pasărea moartă. Ai făcut o alegere cum nu se poate mai potrivită, i-a zis Dumnezeu, pentru că micuţa pasăre va cânta pentru totdeauna în a mea grădină a paradisului, iar Prinţul Fericit mă va slăvi mereu în oraşul meu de aur.”

În momentul în care înţelegi că dragostea, adevărata prietenie, ajutorul ce-l oferi oamenilor din jur te înţelepţeşte, vei simţi în fiinţa ta o mulţumire, o împăcare cu sine şi vei fi mereu fericit.

Ana-Cristina POPESCU