Trenul merge agale, îl simt, chiar dacă sunt încă amorţit de frigul pe care l-am tras în gară, unde, de la Curtici până la Caransebeş, a avut o întârziere de o oră şi jumătate. Toropit, probabil, de căldura firavă din compartiment, cred că am şi aţipit. Deschid ochii cu impresia că trebuie să fiu cel puţin la Istanbul, când acolo, plăcuţa de pe zidul gării mă anunţă că am ajuns abia la Herculane.
Închid iarăşi ochii, convins că până la Bucureşti o să mă umflu de somn. Nici după zece minute nu reuşesc, însă, să adorm. Nu-mi dă pace gândul că, în 32 de ani, a fost prima oară când, în 21 şi 22 decembrie, nu mi-am amintit de Revoluţie şi de toate cele prin care am trecut atunci. Noi, mai puţin eu. Aveam 27 de ani şi consideram că e cea mai frumoasă vârstă, că nu sunt nici tânăr, nici bătrân, ci mai degrabă exact copt pentru viaţă. De fapt, în fiecare an cred acelaşi lucru şi, pe măsură ce trece timpul, se înmulţesc şi argumentele în favoarea teoriei mele.
Aveam 27 de ani, curaj pe măsura vârstei, dar, recunosc, îmi era şi frică, o frică de om bătrân care se teme de moarte, dar cred că nici nu se putea altfel cu toate mitralierele alea montate pe clădirile din jurul meu. Dar, chiar şi aşa, îmi amintesc că singura întrebare care mă măcina – şi pentru care acum, dacă stau să mă gândesc bine, am circumstanţe atenuante – era dacă viaţa mea de până atunci a fost o secundă mai lungă sau o eternitate mai scurtă, cât ar clipi timpul din ochi. Îmi păsa dacă aş fi murit atunci, dar nu cred că făceam din asta un capăt de ţară. Şi mai cred că toţi cei din jurul meu gândeau la fel. Nicicând nu m-am simţit mai aproape de atât de mulţi oameni cum m-am simţit atunci.
La Bucureşti nici nu mai ştiu cum am ajuns, ţin minte doar că trenul a întârziat la greu. M-am dus cu drag, fiindcă am fost să petrec Crăciunul cu fiul meu şi cu viitoarea noră, de fapt cred că tot drumul doar cu ideea asta m-am consolat, dar cred că niciodată n-am să uit frigul din apartament. Am simţit pe propria piele motivele revoltei bucureştenilor de care tot am auzit la televizor, şi lucrurile aşa stau, dacă nu chiar mai rău. Mi s-a părut de neînchipuit ca într-un bloc de pe Bulevardul Iuliu Maniu, nu de la periferie, să fie cam la fel de frig ca pe Calea Victoriei, la semafor. Ca să nu murim în somn, îngheţaţi, au pornit copiii aerul condiţionat şi, 24 de ore din 24, lângă pat mergea un pui de calorifer electric.
Şi acum, când scriu toate astea, dau neîncrezător din cap, pentru că încă nu mi-am revenit. Au şi fost prea multe şi, în plus, eu lucrând în tinereţe câţiva ani ca electrician, le-am explicat copiilor, în mare, cam la ce facturi să se aştepte anul acesta şi cum să facă economie la curent.
La întoarcere, trenul a plecat din Bucureşti cu doar 22 de minute întârziere, dar era noapte şi mi-am zis că drumul o să treacă mai uşor şi n-o să simt. Cam aşa a şi fost. Cu ochii închişi şi cu gândul la frig, la gaz, la curent şi la ce-o să mai fie de-acum înainte, mi-am adus aminte că, atunci când, în armată, eram grănicer la măreţul pichet Corneasca, compania Negreşti-Oaş, în loc de 40 de soldaţi eram doar şase şi-un sergent cu diagonală. Izolaţi în munte, arătam ca nişte partizani, netunşi de vreo trei, patru luni, şi, dacă se mai întâmpla să avem şi armele la noi, oamenii se speriau de moarte. Îi mai îmbunam când le vindeam gazul pe care-l primeam, lunar, să luminăm pichetul, pe pălincă. Noi ne descurcam luând fiecare câte un băţ de alun cu care noaptea pipăiam, ca orbii, podeaua şi lucrurile din jur.
Acum sunt acasă şi caut cu privirea mopul, fiindcă, la cât o să mă coste curentul anul ăsta, cred că am să-i deşurubez coada şi, noaptea, am să orbecăi cu ea prin casă. Şi-am să mă simt iar ca la 20 de ani.
Adrian CRÂNGANU
