Buchet din florile dalbe


Crăciunul nostru românesc, pe care în fiecare an îl aşteptăm, ne dă cea mai fericită posibilitate să ne reîntoarcem sufleteşte în lumea acelora din mijlocul cărora am pornit pentru a lua noi puteri de viaţă, din credinţa senină şi optimismul robust al părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri.

Altădată, din această aşteptare se năşteau colindele. Şi dacă aceste datini nu ar mai exista, credem că ar fi ceva schilodit din rostul nostru. Nu trecutul nostru ar fi ciuntit, ci trecutul unei ţări care s-a făurit la umbra datinilor şi în legătură cu ele.

Să revenim cu nişte fulguiri de adevăr, când versuri ale poeţilor de ieri, care au cântat ruga acelei nopţi, astăzi ar putea-o rosti altfel.

Dintr-o antologie de sărbătorire a Crăciunului românesc, câteva spicuiri: „Toată lumea se închină aici./ Noaptea stelele ard umilite,/ Lângă opaiţele ce fumegă sub grinzi/ Şi icoanele înnegrite, atât de primitoare,/ Când printre vise oamenii dorm.” (Barbu Brezeanu).

În iarna românească se împământeneşte Ieslea Bethleemului, iar povestirea despre Maica Domnului şi a Pruncului revine odată cu poetul Ion Pillat şi o poveste de la noi, în care ciobanii văd Steaua de pe Bucegi, unde le paşte turma. Aici, Magii vin să se închine pe acelaşi pământ şi pe acelaşi drum care trece prin munţi, cunoscând jalea şi amarul românilor de altădată. Din acest ciclu, iată un fragment: „N-auzi pe vale scârţâit de care,/ Nu vezi în zare, peste case, fumul,/ Intrară iară turcii-n ţară,/ La munte fug românii cu duiumul…”. (Dan Ciurezu).

Fără nicio îndoială, în cuprinsul civilizaţiei noastre, zilele Crăciunului ne amintesc de toate aceste dejeluri ale înaintaşilor. Chiar şi în ritualul său tradiţional, social şi folcloric, solia vine până la noi, amintindu-ne de viaţa grea a înaintaşilor. Iată cum o descrie poetul Ion Pillat: „Doamne, cad fulgii mari de zăpadă şi-i noapte/ Pe drumuri şi peste satul meu,/ Şi înţeleg cât poate-un Dumnezeu,/Când mintea mea nu poate să mai vadă.// Ce-ţi putem noi da din tot ce-avem,/ Din simplitatea noastră de cătun,/ În noaptea asta ninsă de Ajun,/ Când stau la geam şi din văzduh te chem.// N-avem decât colinde şi copii,/ Şi mâinile trudite ce se-nchină/ Să strângă-n ele un licăr de lumină,/ Din soarele ce cură pe câmpie”.

Sărbătoarea semnifică tainic triumful etern al fiinţei umane în acest armistiţiu, dacă putem spune astfel, al luptei pentru existenţă.

Frăţietatea e din nou presimţită ca un adevărat spaţiu al vieţii. Bucuria răsare din nou, asemenea celui mai universal drept al omului.

Privite mai adânc, aceste stări sunt posibile doar pentru că sărbătoarea ne deschide o fereastră către un alt cer, ne pune în legătură cu o altă lume. Asigură, în sfârşit, respiraţia adevărată a istoriei ce redă acestei zile o atmosferă de veşnicie.

Se cuvine, aşadar, să medităm cu readâncită seriozitate în memoria tradiţiei, în aceste zile când omul, prin mijloace tehnice deosebite, încearcă să reîntoarcă, într-un anumit fel, stelelor, vizita din Noaptea de Crăciun, când oamenii de ştiinţă bâjbâie la porţile Spaţiului cosmic şi vorbesc confuz de civilizaţii extraterestre.

De aceea, Florile dalbe, flori de măr este colindul părinţilor părinţilor noştri, colindul fiilor fiilor noştri, care ne luminează calea spre un tainic luceafăr de regăsire.

Doinel PUIU MĂRGINEANU