Get Adobe Flash player

Bate-un vânt…

Bate, parcă, de la o vreme-ncoace, un vânt de nebunie din toate părţile. Cei mai mulţi oameni, sau măcar aceia pe care îi văd eu, nu mai au răbdare cu nimeni şi cu nimic. Oriunde întorc capul, cineva bate mărunt din picior, ori, nervos, darabana pe vreo masă sau vreun birou. Toată lumea vorbeşte tare despre te miri ce nimicuri. Şoapta şi tăcerea au murit. Toţi sunt deştepţi, nimeni nu mai e prost, semn că bunul-simţ nu se simte nici el prea bine şi modestia e pe ducă. Ne botezăm defectele – tupeului îi spunem personalitate, iar nesimţirii, curaj – şi suntem siguri că asta e suficient să le transforme în calităţi… Cam asta observ că am făcut în ultimii 20 de ani. Nu eu, sau sper că nu eu. Eu doar simt cum mă taie vântul acela de nebunie de care vorbeam la început şi bat câteodată din picior.

Eu ştiu de unde mi se trag toate astea, dar am încercat să găsesc o explicaţie de ce li se întâmplă şi altora la fel. Şi singurul motiv care mi s-a părut cât de cât plauzibil a fost acela că timpul ne strânge, cu fiecare zi care trece, tot mai nemilos în menghina sa. Pe mine, şi deopotrivă pe cei în mijlocul cărora mă învârt, adică acei oameni care lucrează. Care încă lucrează. Exemple întâlnesc la tot pasul. Într-un birou în care până acum zece ani munceau şase oameni, acum mai lucrează doi, iar aceştia doi fac munca şi a celorlalţi patru care au fost daţi afară. Azi aşa, mâine aşa, după un an simţi că o iei razna. Că începe să adie vântul acela care te face să baţi, din orice nimic, din picior.

Aşa cred eu că stau lucrurile şi mai cred şi că situaţia e nu gravă, ci foarte gravă dacă s-a ajuns aici. Într-un fel, îmi dau dreptate emisiunile de la televiziunile serioase, cu picioarele pe pământ, dar în acelaşi timp mă contrazic alte emisiuni, în care se râde ore în şir prosteşte şi se plânge de emoţie un minut, fals şi la comandă.

În aceeaşi seară, şi asta cred că s-a întâmplat sâmbătă, pe un canal se vorbea despre pensii, despre numărul de angajaţi şi de şomeri, despre evaziune, despre munca la negru şi despre ce-i de făcut în situaţia asta. De acord că nu era un subiect de sâmbătă seara, dar nu m-am putut abţine. Iar când totul s-a terminat, am dat pe alt program, la întâmplare. Am nimerit pe unul dintr-o altă Românie, una în care curg nu râuri, ci fluvii de lapte şi miere, într-atât de lipsită de griji părea toată lumea de-acolo. În mijlocul unor decoruri monumentale, care mă gândesc că au costat o avere, se cânta, se glumea şi se dansa, se râdea cu gura până la urechi, dar, aşa cum am spus ceva mai înainte, totul părea fals, zâmbetele – ipocrite, replicile spontane – îndelung exersate, şi totul, dar absolut totul era regizat în aşa fel încât să-mi lase impresia mie, ca telespectator fără niciun ţel, că însăşi viaţa lui, în realitate searbădă, e cel mai grandios spectacol din câte s-au văzut până acum.

În momentele acelea, am făcut legătura. Dacă nu mă înşeală memoria, expresia „Pâine şi circ” – „Panem et circenses”, de fapt – a scornit-o poetul Juvenal, în anul 130, sătul să vadă că, pentru a abate atenţia plebei de la situaţia dezastruoasă a Imperiului, împăraţii romani dădeau din când în când gloatelor câte un codru de pâine să-şi mai astâmpere foamea şi îi lăsau să se uite pe gratis la luptele cu gladiatori. Iar plebea uita imediat de tot şi de toate.

Aşa că gloata a primit exact ce şi-a dorit. Excepţional vizionar, adevărat pionier al spectacolelor din ziua de azi, Nero a ridicat prostirea plebei la rang de artă. Apoi, a dat foc Romei, iar oraşul a ars zile şi nopţi în şir. Poate că incendiul n-ar fi durat atât, dar se zice că şi-atunci bătea un vânt…

Traducere