Aş vrea să fie pace între noi



Aș vrea să fie pace între noi. Aș vrea să nu fi spus ce-am spus, să nu fi scris ce-am scris, să nu fi făcut ce-am făcut. Aș vrea ca drumurile noastre paralele să se apropie prin gânduri frumoase chiar dacă vor rămâne pentru totdeauna paralele. Aș vrea să fim prieteni, prieteni în spirit. Aș vrea ca faptele de demult să rămână demult, nu uitate, nu părăsite, doar demult trăite și asupra lor să coboare amintirea plăcută a tot ce-a fost frumos. Căci în orice lucru, în orice ființă, în orice trăire e întotdeauna și ceva frumos, doar trebuie să-l cauți, doar trebuie să vrei să accepți să-l vezi. Aș vrea să fie pace între noi pentru mine, pentru tine, pentru că viața asta e prea valoroasă ca s-o strici cu gânduri urâte și prea scurtă ca să-ți permită să n-o trăiești frumos. Nu cer iertare, nu vreau să iert, nu vreau să uităm. Vreau doar ca gândurile să fie limpezi și curate, nu învolburate de ce am spus, de ce-am făcut. Aș vrea să nu lăsăm noaptea să coboare peste noi, întunericul să ne împiedice vederea, măcar o rază de lumină cât de slabă să rămână ca să ne vedem siluetele conturate pe orizontul vieții. Nu știu cum să spun, nu știu cum să fac, nu știu cum s-ascult. Eu lecția asta n-am învățat-o niciodată şi în nicio carte nu s-a scris cum ar trebui să fac. Doar cartea vieții noastre, care s-a scris ieri, se scrie azi și se va scrie atâta timp cât vom mai exista poate să ne lumineze drumurile noastre paralele. Dar dacă nu citim din ea la fiecare pas, dacă sărim file și file, vom pierde momente, vom pierde înțelesul ei profund, vom pierde șansa să găsim pacea. Aș vrea să găsim pacea. O pace deasupra materialului, o pace fără cuvinte și fără cusur. O pace care să ne facă să zâmbim involuntar atunci când trecutul se plimbă prin fața ochilor minții, să ne facă mai buni, mai iertători, mai conștienți că a fost frumos.
Nu pot vorbi în numele tău și nu știu dacă poți sau încerci să înțelegi ce spun. De fapt, nu voi afla niciodată dacă ai încercat. Pe drumurile noastre paralele nu există intersecții, nu există apropieri. Privim drumul întins din fața noastră și rămâne la alegerea noastră să întoarcem capul să privim. Aș vrea să privim, și depărtarea din spatele nostru să filtreze trecutul și să lase doar amintirile frumoase. Căci drumurile astea s-au intersectat odată înainte de a fi așa cum sunt acum și au continuat sinuos, când mai aproape, când mai departe, până când au devenit calea asta ferată pe care o urmăm acum, fiecare pe șina lui. Nu vom deraia niciodată de pe șina noastră, dar putem arunca privirile minţii din când în când către șina celuilalt, ca să vedem cum îi merge și dacă în miile de kilometri pe care îi străbatem, printr-o fericită întâmplare și un joc al simultaneității, vom privi în același moment unul către celălalt, să ne zâmbim, să ne zâmbim fără cuvinte, fără vorbe fără rost, și să ne bucurăm că, pe cealaltă șină, trenul vieții funcționează încă.
Stefan KELLNER

Lasă un comentariu