Minute bune am stat în cumpănă dacă să scriu sau nu articolul ăsta. Până la urmă m-am hotărât, dar simt că e de datoria mea să spun din capul locului că trăiesc cu impresia că trişez, fiindcă multe lucruri le-am mai zis, şi asta nu-mi place. Tot ce pot să fac e să le povestesc altfel şi să sper că e pentru ultima oară când mă opresc asupra lor.
Aşadar, despre mizeria pensiilor speciale, a salariilor bugetarilor şi a sporurilor inventate ştiu că eu, cel puţin, am tot scris până m-a durut mâna. Ţin minte că am început acum vreo zece ani, cu stimulentele care se dădeau la Finanţe tuturor angajaţilor numai pentru faptul că respirau, lucru pentru care primeau un sfert din salariu. Pe urmă, fiindcă se trezeau dimineaţa mai primeau un sfert, şi încă unul că se dădeau jos din pat, şi cred că mai luau 25 la sută fiindcă visau noaptea. Pe vremea aia nimeni nu auzise de stimulentele astea, iar eu am aflat de ele pur şi simplu întâmplător. Târziu, abia, după ani buni, presa a început să facă tărăboi, dar degeaba. Cred că atunci am scris pentru prima oară că România a ţara unde nu se întâmplă niciodată nimic. Iar ultima dată când am făcut-o a fost nu mai departe decât săptămâna trecută.
Azi scriu din nou şi recunosc că, egoist, o fac şi în ideea că în sfârşit am să înţeleg de ce tocmai acum au explodat discuţiile astea pe marginea unor lucruri ştiute şi răs-ştiute de cel puţin 15 ani. Mă gândesc că poate, aşa cum am văzut că se mai întâmplă uneori prin filme, la un moment-dat o să mă pocnească vreo revelaţie în moalele capului şi-o să mă luminez.
Mă uit pieziş la moderatorii, liderii de sindicat şi politicienii care, în fiecare seară, îşi rup cămaşa de pe ei când jură că, până în clipa aia, ei n-au auzit de sporurile astronomice din sectorul bugetar. Zău! Păi numai eu am scris despre ele, cum ziceam la început, până am făcut febră musculară. Iar acum le mai spun, fiindcă n-au înţeles cum trebuie, că privatul nu primeşte niciun leu în plus nici dacă lucrează scufundat până-n gât în acid sulfuric. El, acidul, ca şi uraniul care se mai întâmplă să mai fie prin zonă, sunt cuprinse de patron în salariul minim pe economie pe care i-l dă. Cam aşa.
Ca să nu se creadă că vorbesc aiurea sau că exagerez cu ceva, am să iau cazul meu. După ce că lucrez cel puţin 12 ore pe zi, mai puţin sâmbăta şi duminica, atunci când muncesc doar vreo şase, mai am parte şi de ceea ce se numesc cu adevărat condiţii vătămătoare, adică stau cu orele în zăpadă până la genunchi ori în ploi de risc să mă-nec în ele, sau în soare până mi se moaie genunchii ca plastilina şi-n loc de fotbalişti pe teren văd fete morgana dansând în deşert. Da, pe toate astea le-am păţit. Unde mai pui că, la un meci, un fundaş care a intrat prin alunecare şi atacantul luat pe sus m-au izbit şi mi-au fisurat, atunci, o coastă… Pentru nimic din toate astea n-am văzut însă vreun leu, niciodată. Adevărul, dacă e s-o spun până la capăt, e că nici n-am cerut. În ţara mea, unde o femeie de serviciu de la spital câştigă cât doi ingineri de la privat la un loc, se dau sporuri de alunecat pe scări, de împiedicat pe coridoare ori de prins degetele la uşă, nu pentru prostiile mele.
Am văzut însă şi sporuri meritate, când am scris un reportaj în mină, la 1.100 de metri adâncime. Mi s-a uscat gâtul când am văzut cum curg apele pe oamenii ăia şi cum râurile de sudoare se amestecau cu praful de cărbune într-un noroi greu de privit, şi mi s-a făcut pielea de găină în clipa în care, pe la vreo 800 de metri, o voce dintr-un abataj m-a întrebat dacă sus plouă sau e soare.
Uite că am ajuns la sfârşit, mă scarpin în moalele capului şi constat că singurul lucru care m-a pocnit e faptul că mi-am amintit de unde vine cuvântul revelaţie. Din grecescul Apocalipsa.
Adrian CRÂNGANU