Get Adobe Flash player

Antidote

Am trăit, sau mai degrabă cred că m-am jucat cu viaţa, după nişte reguli pe care singur mi le-am ales. Poate nu sunt cele mai frumoase, nici cele mai cinstite, dar ăsta a fost răspunsul şi răzbunarea mea pe principiile după care am fost crescut încă de când am deschis ochi. Umilirile le-am transformat în mândrie, ori, câteodată, fără să-mi dau seama ce fac, chiar în orgoliu, iar supunerea de care mi se cerea să dau dovadă în fiecare zi a săpat în copilul care eram până când, la fel ca o sondă, a ajuns la stratul acela de răzvrătire pe care nimeni nu mi-l bănuia pe atunci şi pe care, până şi azi, după atâţia şi atâţia ani, doar cu greu o pot ţine în frâu. Plătesc, în felul ăsta, nişte greşeli, ştiu asta, dar mă consolez cu gândul că nu pe ale mele, ci pe ale tatălui meu care, cred azi, a încercat să se poarte cu mine exact aşa cum l-au tratat alţii pe el. Iar când, cred că pe la vreo 14 ani, a înţeles, într-un sfârşit, că n-am de gând să mă predau vreodată, a început să sape între noi o prăpastie peste care, oricâte punţi am încercat să construiesc mai târziu, când a îmbătrânit, n-am reuşit să trec.

Ţinut din scurt în copilărie, mult timp am judecat, poate, oamenii prea sever. Acum n-o mai fac, dar mi-e teamă că pentru unii e deja prea târziu. A fost una dintre regulile despre care vorbeam la început şi de la care doar foarte rar m-am abătut. Acum, mai ales, îmi pare cu atât mai rău cu cât, în urmă cu câteva zile, am primit o scrisoare de la un prieten care, pe vremuri, mi-a fost şi coleg de redacţie. Acum e în Canada şi îmi citeşte editorialele pe internet. Aşa cum şi eu l-am cunoscut foarte bine, şi el a ştiut întotdeauna cum gândesc eu. Doar i-am povestit de-atâtea şi-atâtea ori, şi m-am mai plâns şi în editoriale, de ceea ce numeam eu sărăcia mentală şi sufletească în care se zbat cei din jurul meu. I-am spus despre emisiunile absolut inepte la care o jumătate de ţară se uită în fiecare seară cu gura căscată sau, lucru simţit pe pielea mea, cum cea mai proastă cronică sportivă scrisă sub pseudonim e de cel puţin 20 de ori mai citită decât cel mai bun editorial al meu.

Şi uitaţi ce-mi scrie, acum câteva zile, Mugurel, fiindcă aşa îl cheamă: „Dragă Adi, să ştii că şi aici e la fel. Cele mai citite texte din ziare (pe hârtie sau electronice) sunt cele de sport. Unii editorialişti şi-au schimbat modul de lucru astfel încât textele lor să cuprindă şi ceva de sport pe lângă politică, sau şi una, şi alta. Per ansamblu, ziarele sunt tot mai puţin citite de vreo zece ani, redacţiile s-au redus considerabil, unii dintre jurnaliştii plecaţi deschizându-şi propriile lor publicaţii online. Nici acelea prea citite. Televizorul «omoară» poporul cu tot felul de emisiuni distractive, unele mai idioate ca altele. Uneori, însă, mai vezi şi ceva bun. Într-o duminică seara, în timp ce butonam, îmi pică ochii pe o emisiune în care unul din cei doi realizatori se duce la Salonul de carte din Montréal şi întreabă vreo 35 de scriitori, atât de limba franceză, cât şi de engleză, din provincia Québec, dacă ştiu ce înseamnă Bulversat, cuvânt găsit în cărţile lor. Doar 3, TREI, au ştiut să răspundă. Cred că doi de franceză şi unul de engleză. Restul au spus cu nonşalanţă NU ŞTIU! Sunt puţini şi jurnaliştii care mai ştiu să scrie corect. Au nevoie tot timpul de un program numit Antidote, care îi ajută mereu…”.

Am să-i răspund şi o să-l rog să-mi facă rost şi mie de programul Antidote, dar nu acum şi nu din ăsta, ci unul pentru vorbit, atunci când o să se inventeze vreun cip, ceva, de băgat în cap, nu neapărat în creier, nu ştiu nici eu exact ce şi cum. Ştiu doar că pe-aici o să-l vând ca pe pita caldă clasei politice care e în clasa întâi.

Adrian CRÂNGANU

Traducere