Adrian CRÂNGANU
Mereu am avut impresia, şi nu ştiu de ce, că, atunci când treceam pe la ea şi o găseam pe banca din faţa blocului, înconjurată de vecine, mamei îi era ruşine cu mine. Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că totuşi expresia nu e cea mai potrivită, poate că am judecat eu prea aspru lucrurile şi poate că nu-i era tocmai ruşine, dar, oricum, eram sigur că nici nu se mândrea cu mine. Niciodată nu a făcut-o. Acolo, în spaţiul acela strâmt dintre copaci, care le ţinea femeilor din bloc loc de univers, alta era scara de valori. De departe cea mai arogantă şi invidiată de toată lumea era vecina de la apartamentul 27. Fiica ei, Mirela, fata cu care mă mai jucam din când în când şi mai fumam pe ascuns când eram copii, e în Germania de vreo 25 de ani. Şi-a cumpărat casă acolo, schimbă maşina o dată la cinci ani şi-i trimite maică-si în fiecare lună cel puţin 100 de euro, lucru care-i permite bătrânei să-şi cumpere vara îngheţată pe care o mănâncă plescăind zgomotos din limbă, ceea ce le face pe celelalte femei să saliveze şi să se îmbolnăvească de poftă.
Pe locul doi e soţia unuia dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în copilărie. O cheamă Mariana şi e plecată prin Italia de atâta timp, încât nu cred că aş mai recunoaşte-o dacă aş vedea-o. De câţiva ani, el, Dani, stă ca un belfer acasă, are grijă de copil, sau avea, fiindcă între timp băiatul a crescut, şi-a pus apartamentul la punct – podele laminate, termopane, mobilă nouă, spart pereţii – şi-a luat altă maşină şi în rest pierde vremea prin faţa blocului, şi el. Când vine acasă, o lună pe an sau chiar la doi ani, Mariana e primită ca o adevărată divă. Când catadicseşte să vorbească cu ele, toate bătrânele îi sorb înţelepciunea izvorâtă din experienţa dobândită la „babe” direct de pe buze. Din păcate pentru ele, asta se întâmplă foarte rar. De cele mai multe ori, nici măcar nu le salută. Iar ele nu se supără, ba li se pare foarte normal să nu le bage în seamă. Sunt conştiente, toate, că nu pot avea pretenţii ca o femeie care trimite câteva mii de euro pe an acasă să se coboare până la nivelul lor. Am uitat să spun că, înainte de a se dedica cu totul carierei, Mariana a lucrat la Confecţii.
Pe podiumul clădit de vecinele mamei, pe ultima treaptă stă Mihaela. Timp de 20 de ani, până m-am mutat eu, după ce am terminat Armata, au fost cei mai prăpădiţi din bloc. Erau patru fraţi, dacă îmi amintesc bine, trei fete şi un băiat, şi trăiau mai mult din mila vecinilor. Acum, Mihaela mai vine în ţară o dată pe an. Spre deosebire de Mariana, ea e respectuoasă şi salută pe toată lumea, ceea ce o ridică mult în ochii vecinelor. Copiii ei, ai Mihaelei, trei sau patru, n-am ştiut niciodată câţi are, vara beau Fanta şi Cola în faţa blocului, au cameră separată de ceilalţi opt verişori şi două mătuşi cu care locuiesc în apartamentul cu două camere şi-şi mai iau şi caramele scumpe, din care mănâncă uneori, plescăind din limbă, şi bunica lor. Atunci, vecinele salivează iarăşi şi se îmbolnăvesc de poftă.
Mi-am adus aminte de toate acestea după ce, zilele trecute, m-am întâlnit cu un alt prieten foarte bun din copilărie. Şi pe el, atunci când mai trecea pe la bloc, femeile abia dacă-l băgau în seamă, ceea ce mi se pare corect, fiindcă nu e decât un biet medic. Şi m-am gândit că poate eu am judecat-o greşit, şi mama avea dreptate. Cărţile pe care le-am scris nu au nici volan şi nici nu pot fi plescăite. Pentru vecinele mamei, ele sunt amare. Ca toate fructele culturii.
