Celălalt trotuar
Adrian CRÂNGANU
Edmund Burke spunea că, pentru ca Răul să învingă pe Pământ, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Am fost întotdeauna de acord cu vorbele lui, aşa cum mereu am crezut şi că prostia şi răutatea oamenilor sunt nemăsurate şi că, de cele mai multe ori, ele merg mână în mână. La fel de convins am fost însă şi că inteligenţa şi bunătatea îşi au, în aceeaşi măsură, locul lor în Univers, fie şi numai ca să ţină lucrurile în echilibru. Şi, călăuzindu-mă după acest principiu, am înţeles – nu acum, ci cu mult timp în urmă – că oamenii despre care se tot spune că sunt răi, dar foarte inteligenţi, geniali chiar în răutăţile de care se fac vinovaţi, nu sunt decât răi, şi atât. Ceea ce, la ei, e luat drept inteligenţă nu e de fapt nimic altceva decât o deviere de la normalitate, de la ceea ce unui om obişnuit, cu frica lui Dumnezeu sau măcar cu cel mai elementar bun-simţ, nu i-ar trece niciodată prin cap să facă. Doar aşa îmi explic uimirea şi fascinaţia lui în faţa egoismului, ipocriziei, laşităţii şi cruzimii celorlalţi, a celor care şi-au făcut din josnicie cel mai înalt crez. Atât cât am putut, am încercat mereu să mă ţin departe de astfel de oameni. Din păcate, însă, în ultima vreme parcă tot mai des mă văd nevoit să trec pe celălalt trotuar.
Dar, mai rea decât combinaţia asta, mi se pare cea întâlnită la oamenii despre care se spune că sunt şi răi, şi proşti. Cu ei, n-o scoţi niciodată la capăt. Ca în cele ce urmează… Într-o zi, în autobuz, la Reşiţa, supracontrolul – o echipă de două persoane, un bărbat negricios şi ceva ce ar fi trebuit să fie, după haine, o femeie – a găsit un bărbat care nu cumpărase bilet. Când i-a văzut că vin spre el, verificând, pe rând, pe toată lumea, le-a întins doi lei, bani pe care îi ţinuse tot timpul între degete, la vedere. Controlorii i-au spus că e infractor şi că trebuie ori să plătească amendă, ori să cumpere un soi de bilet cu zece lei, la înţelegere. Omul le-a explicat frumos că vine de la o conferinţă de presă importantă, cu un subiect greu, şi că-şi gândea articolul, fiindcă într-o oră ziarul trebuia să intre în tipografie, şi, concentrat la ale lui, nu observase taxatoarea. Câţiva bătrâni din jur le-au spus şi ei celor doi că omul chiar avea banii pregătiţi şi că nici nu arăta a şmecher, să se uite şi ei mai cu atenţie la el. După ce l-au studiat din cap până în picioare, negriciosul şi ceea ce părea a fi o femeie le-au dat dreptate călătorilor, dar, în văzul tuturor, l-au dat jos din autobuz pe bărbat, ca să-i ceară socoteală pentru crima de a se fi gândit la ceva. În staţie, bărbatul le-a mai explicat încă o dată totul. Degeaba.
Vreţi să ştiţi cum se termină povestea? Omul a scos din buzunar zece bancnote de un leu, le-a aruncat în obrazul celor doi, ca să se aplece după ele, mai ales că bătea un vânt care te lua pe sus, şi le-a promis că va scrie despre ei… Fără să mai privesc în urmă, am traversat apoi strada. Cum spuneam, în ultimul timp tot mai des trec, parcă, pe celălalt trotuar.
