Adrian CRÂNGANU
Am citit, odată, undeva, că fiecare dintre noi avem parte în viaţă de 15 minute de glorie. Ale noastre şi numai ale noastre şi pe care nu ni le poate lua nimeni. Şi de care ne folosim aşa cum ne pricepem, sau nu profităm în niciun fel de ele. De noi depinde. Dar aşa se zice, că ele există. O fi adevărat sau nu, nu ştiu, nu pot să mă pronunţ, dar înclin să cred că da. Cu o condiţie, însă: să ne uităm la ceas.
Am văzut oameni ridicându-se din nimic, pe alţii din ceva mai mult, dar cei mai mulţi dintre cei pe care i-am mai putut zări acolo sus, unde se cocoţaseră, nu-şi meritau nicidecum locul. Şi am fost şi martorul alunecării, căderii sau prăbuşirii multora. Nu mi-a plăcut niciodată să le văd juliturile şi vânătăile, dar treceau pe lângă mine şi n-am avut încotro.
Mă uitam zilele trecute la televizor şi am văzut imagini cu o persoană pe care, întâmplător, am cunoscut-o cândva. Era înconjurată de „mascaţi” şi condusă spre maşina Ministerului de Interne. M-am uitat foarte atent şi l-am studiat pe bărbatul acela care, nu demult, arăta tuturor o siguranţă cum rareori mi-a fost dat să văd şi o aroganţă vecină cu dispreţul… Când l-am cunoscut eu, nu era chiar aşa. A devenit între timp. Ca să revin, omul acela, atunci când l-a arătat la televizor, stătea înmărmurit în faţa portierei şi cred că nici nu mai ştia că, pentru a merge, e suficient să pui un picior înaintea celuilalt. Şi recunosc că, pentru o clipă, mi-a părut chiar rău de el.
Pe celălalt personaj săltat de „mascaţi”, odată cu primul, l-am cunoscut mult mai bine. Nu ştiu cum s-a purtat atunci când a fost băgat în maşină, dar mi-ar plăcea să cred că a intrat pe picioarele lui şi ştiind exact ce face. Spun asta fiindcă, deşi aş putea să vorbesc urât despre el, aşa cum mai toată lumea îşi dă drumul la gură acum, eu totuşi n-am s-o fac. Nici n-am să-l laud. Am să spun doar cum l-am văzut, cum l-am simţit şi cum l-am înţeles eu. Iar pentru a mă face mai bine înţeles, am să povestesc ceva ce mi-a rămas adânc întipărit în memorie, chiar dacă au trecut ani buni de atunci. Eram la o petrecere, el era, de departe, personajul principal, iar când şi-a căutat din priviri pachetul de ţigări, cineva i-a oferit, incredibil de repede, o ţigară. I-a împins mâna şi şi-a luat din pachetul lui. Când a vrut să şi-o aprindă, de nicăieri a apărut o brichetă. S-a făcut că n-o vede şi şi-a aprins ţigara cu bricheta sa. Emana dispreţ pentru acei oameni, aşa cum sufla fumul ţigării, în rotocoale groase. Apoi s-a uitat spre mine şi spre vecinul meu. Văzând ceştile goale din faţa noastră, ni le-a umplut cu cafea, iar pe mine m-a servit cu o ţigară şi mi-a aprins-o. După câteva clipe, mi-a întins tot pachetul şi bricheta şi mi-a spus să le păstrez.
Nu ştiu câtă lume a observat scena şi nici câţi dintre cei de la masă au văzut în el şi altceva decât omul care arunca cu bani în stânga şi-n dreapta şi care nu admitea să fie contrazis, care cerea ascultare, o impunea şi o obţinea întotdeauna. Cât despre mine, dacă aş fi ştiut atunci ce va fi peste cinci ani, i-aş fi dat şi eu ceva în schimbul pachetului de ţigări şi al brichetei pe care mi le-a dăruit total dezinteresat. Ceasul meu.
