Niciodată, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Ca un făcut, cele mai mari temeri ale mele s-au adeverit, mai devreme sau mai târziu, și, cu toate că, într-un fel, se poate spune că pesimismul ăsta al meu m-a obișnuit cu gândul a ceea ce urma să se întâmple, n-a reușit, totuși, să mă facă să ridic din umeri atunci când am fost pus în fața faptului împlinit. De fiecare dată am sângerat, măcar câțiva stropi, iar asta m-a făcut să mă simt ca și cum l-aș fi plătit degeaba, din buzunarul meu. N-am fost însă în stare nici să renunț la el, așa că, în clipa asta, nu știu cum e mai bine să procedez în continuare.
În fine, o să văd eu ce-i de făcut, dar acum, legat de ce spuneam, chiar în ediția trecută am scris că simt că mă ia dracu. Pe toate planurile. Dar cel mai îngrijorat eram în privința ziarului, fiindcă cheltuielile au crescut și cresc în fiecare zi până la cer, iar în jurul meu colaboratorii, dacă nu-și măresc tarifele, își închid firmele pe capete. Dar nu despre asta e vorba azi, nu de mine, ci de altceva, cu mult mai grav, zic eu.
Iată ce. Acum o săptămână, a trecut la cele veșnice formatul tipărit al Gazetei Sporturilor. Am ales expresia asta intenționat, fiindcă pentru mine exact acolo s-a dus – în eternitate. O să rămână doar un nume pe una dintre multele cruci care au să răsară în cimitirul în care au să fie îngropate ziarele alea care foșnesc și miros atât de frumos a tuș proaspăt și a hârtie nouă. Eu știu foarte bine cum, și tocmai de aia scriu rândurile astea și tot ce-o să urmeze. E felul în care încerc să dau de pomană în numele lor.
În ziua în care am aflat vestea am simțit că-mi mor două persoane apropiate – un prieten de care mă legau discuțiile fără sfârșit despre fotbal, cu toate că doar el vorbea și eu îl ascultam cu ochii, și, a doua, un coleg de breaslă. Pentru ei am zis să scriu articolul ăsta, ca să încerc, nu știu dacă am să și reușesc, să explic ce înseamnă un ziar din ăla care foșnește și miroase atât de frumos. Și presa asta în sine merită poate cuvintele mele, pentru că sunt sigur că puțină lume știe ce înseamnă ea.
Și-aș începe prin a spune că e o adevărată artă facerea unui ziar tipărit. Mie, cel puțin, mi-au trebuit 10 ani până s-o deprind, adică până să considerăm, eu și șefii mei de atunci, de când am început, că pot sta pe picioarele mele. Dar meseria asta a trebuit s-o învăț de la cineva, fiindcă manualul de secretariat de redacție din facultate te învață să faci primii pași, eventual să mergi împleticit câțiva metri, dar nimic mai mult. Iar eu am furat meseria de la cel mai bun ziarist pe care l-am cunoscut vreodată. Cum spuneam, în vreo 10 ani.
Acum, să zicem că încep cu scrierea articolelor, care mi se pare, totuși, partea cea mai ușoară, fiindcă sunt obișnuit cu ea. Unele îmi iau un sfert de oră, altele, mai complicate, chiar și două ore. Greul, însă, abia pe urmă vine. Ce fac eu. Păi uitați cam ce. Iau articolele mele și pe ale colegilor mei, le cântăresc, ca să zic așa, rândurile, sau mai degrabă numărul de semne, unitatea noastră de măsură, și văd dacă îmi ajung pentru opt pagini. Asta îmi mai ia câteva ore bune. Pe urmă citesc toate articolele, alte ore și mai bune, și le împart pe tematici. Apoi, pe pagini. Și fac opt machete. Astea îmi iau alte ore la fel de bune. Pe urmă, după machete, colega mea face opt pagini de ziar, care deja însemnă câteva zile. Tot bune. Apoi le imprimă, iar eu fac ultima corectură, de data asta iar e vorba doar de câteva ore, pe urmă semnez pe pagini Bun de tipar și le trimit în tipografie.
Și toate astea pentru 1 leu. 1 leu firav. Și, în plus, dacă mai era nevoie de ceva, mă mai și tem pentru viața lui. În fiecare zi.
Adrian CRÂNGANU