Adrian CRÂNGANU
Mi-a plăcut întotdeauna să spun – nu ştiu dacă din orgoliu sau din cauza felului în care sună, dar eu chiar cred că e aşa – că mă sperii foarte rar şi foarte greu şi că am văzut şi am trăit atâtea până acum, încât cu greu ceva mă mai pate face să-mi fac cruce. Mă refer, şi cred că se subînţelege, la semnul schiţat atunci când mă minunez de vreo prostie, şi nu la cel pe care îl fac când intru într-o biserică. Dar nu despre ele e vorba, ci despre celelalte cruci, despre acelea pe care, cel puţin în ultimul timp, dacă le-aş aduna zilnic, numărul lor l-ar depăşi pe acela dintr-un cimitir măricel. Unul în care să-mi înmormântez, seară de seară, înainte de culcare, iluziile şi speranţele că ne vom mai reveni vreodată din alienarea în care ne aruncă televiziunile, ori că vom avea destulă apă ca să ne spălăm de zoaiele cu care ne împroaşcă presa de scandal.
Simt nevoia să vorbesc despre asta fiindcă e vorba totuşi despre nişte ziarişti, care, îmi place sau nu, sunt, pe undeva, colegi cu mine. Ceva ne desparte însă: prăpastia care se cască între felul în care am învăţat eu să nu fac presă, şi felul în care ei n-au învăţat, dar o fac. Iar crucile despre care vorbeam la început sunt înfipte adânc în mocirla goanei nebune după audienţă şi tiraj, chiar dacă în preţul plătit pentru ele intră ridicolul, prostia şi circul. Iar acestea poartă nişte nume, iar primele care îmi vin în minte sunt Ioana Tufaru, Oana Zăvoranu, Ogică, Daniela Crudu, Nicoleta Luciu sau Andreea Tonciu.
Nu cred că sunt prea aspru atunci când spun asta. Sunt sigur însă că mi-am câştigat dreptul să am păreri, fiindcă eu am învăţat la altă Şcoală de Presă decât a lor. Una la care fiecare cuvânt era cântărit la gram şi orice subiect verificat la sânge. Una la care încercam să-l ridicăm pe cititor, nu să-i dăm brânci… Îmi amintesc că omul de la care am furat meseria mi-a spus să ştiu întotdeauna despre ce scriu. Să ŞTIU, cu litere mari. Atât de bine mi-am însuşit sfatul lui, încât ţin minte că odată, pe la începuturile carierei mele ca ziarist, nu i-am predat trei zile redactorului-şef un editorial numai fiindcă nu ştiam cum se ortografiază exact titlul. Abia după ce am aflat din piaţă, de la ruşi, şi am scris deasupra textului „Rasţvetali iablani igruşî”, primul vers al cântecului „Katiuşa”, i l-am dat. Era prin 1993, când sovieticii îşi băgaseră nasul în treburile Moldovei.
Altă dată, atunci când am scris despre fotbal şi nu am vrut să spun prostii, am mers până acolo încât, înaintea unui meci, am intrat pe gazon şi am pipăit cu talpa denivelările, ca nişte valuri mici, care nu se văd din tribună, de sub iarbă. Apoi am pus un copil de mingi în poartă, iar eu am început să trag, pe rând, de la 11 metri, de la 16, de la 20, de la 25. Şutul de la 30 de metri n-a mai ajuns la ţintă, s-a oprit undeva în careu. Din clipa aceea am început să văd altfel lucrurile şi pe fotbalişti. Şi sunt sigur că n-am să-mi schimb niciodată părerea că acolo, în teren, e infinit mai greu decât pe fotoliu, în faţa televizorului. Şi dacă aş vrea să uit asta, n-am să pot. Acum, când mă voi ridica de la masa la care am scris toate astea, ca de fiecare dată, după atâta şi atâta vreme, ceva o să-mi pocnească în genunchiul drept şi zeci de săgeţi minuscule au să se înfigă în el. Dar nu regret nicio clipă că am tras, pe rând, de la 11, de la 16, de la 20 şi de la 25 de metri. Îmi pare rău doar că şutul de la 30 de metri n-a ajuns nici măcar până la poartă.
