Adrian CRÂNGANU
Privind oarecum amuzat la tot scandalul iscat în jurul noului brand de ţară lansat de Elena Udrea la Shanghai, mi-am adus aminte de o altă întâmplare, pe marginea căreia nu mai ţin minte dacă am scris sau nu un editorial, dar de vrut ştiu că am vrut neapărat s-o fac la vremea respectivă. Şi asta pentru că mi s-a părut că vorbea de la sine despre noi, ca popor. Lucram, pe atunci, la un alt ziar, era o dimineaţă obişnuită pentru orice redacţie, adică vânzoleală, agitaţie, stres, multă vorbărie, când uşa s-a deschis şi pe ea a intrat un fost coleg, tot jurnalist şi el, dar care între timp plecase din oraş şi lucra atunci pentru o importantă instituţie media din Bucureşti. Ne-am pupat, omul a înşirat pe masa aflată în încăperea pentru fumat cafea, alune, ţigări, ciocolată, fiindcă nu venise cu mâna goală, şi, din vorbă-n vorbă, ne-a rugat să facem ceva care ne-a pus pe toţi la muncă mult mai mult decât am fi crezut.
El, de fapt, s-a făcut că nu dă prea mare importanţă faptului, că mai mult a aruncat vorbele, aşa, într-o doară. Ideea era cui îi trece prin cap, instantaneu, o imagine care ar fi emblematică pentru România, definitorie pentru ce însemnăm noi ca naţiune. Era vorba – ne-a spus el şi atunci am auzit pentru prima oară termenul – de brandul de ţară, şi instituţia la care lucra le-a dat la toţi angajaţii termen trei luni să găsească unul. Şi s-a gândit că noi i-am putea da o mână de ajutor.
Adevărul e că am încercat cu toţii, din răsputeri. Ne-am pus mintea la contribuţie, ne-am stors creierii, am fumat ţigară de la ţigară, până când în încăpere nu se mai putea respira, şi am băut toată cafeaua de la protocol. Degeaba! Şi trebuie să recunosc că eram câţiva oameni cu idei pe-acolo. În zadar! Nimic nu ne ieşea. Ursul – nu! Sarmalele, fasolea, sau micii sau mămăliga – ne-am fi făcut de râs cu ele. Ţuica – nu prea. Vinul – nu, vin are toată lumea. Revoluţia – hm, jumătate dintre noi am strâmbat din nas. Inventivitatea şi şmecheria – da, cu astea am fost cu toţii de acord, dar nu ştiam cum le-am putea reprezenta grafic, aşa că le-am lăsat baltă. Cineva a venit cu ideea că Dracula e cel mai cunoscut ,,român”. Aşa o fi, dar e un simbol sinistru, prin urmare am abandonat-o şi pe asta. Apoi ne-a fost din ce în ce mai greu să găsim chiar şi vreo prostioară, până când altcineva s-a gândit să încercăm altfel: să vedem cum stau alţii la capitolul ăsta.
Zis şi făcut! Francezii – ne-am zis la întâmplare – au Turnul Eiffel, italienii – Colosseumul, grecii – Pantheonul, nemţii – nemţii au de toate, suedezii, danezii, norvegienii şi finlandezii – ei îi au pe vikingi, ruşii – ca şi nemţii, ce n-au ruşii?, spaniolii au corrida, portughezii au corabia şi cârma, fără ei probabil că am fi stat şi acum pe ţărmurile Europei şi am fi arătat cu degetul şi am fi exclamat: ,,Apa!”, ungurii au gulaşul, elveţienii – şvaiţerul, austriecii au valsul şi Viena, olandezii – lalelele, digurile, saboţii şi fotbalul, sârbii – n-am văzut echipă din indiferent ce sport, să nu aibă un sârb în componenţă, şi cam asta e tot, cred. Ar mai fi albanezii, dar ei sunt ca şi cum n-ar fi. Şi bulgarii. Iar aici e o problemă: adică până şi ei, dacă nu mă înşel, sunt consideraţi zarzavagiii Europei. Castraveciori, gogoşari, chestii din astea. Aşa că noi am putea să le desenăm harta şi să tragem o săgeată în sus, care să arate spre noi, vecinii lor. A ajuns să fie singura noastră calitate.
