Actul de la 24 ianuarie 1859, prin care Muntenia şi Moldova, dând expresia voinţei naţionale, s-au unit într-un singur stat, constituie un moment de însemnătate excepţională în istoria poporului român, marcând o primă etapă în procesul de formare a Statului naţional român unitar, proces care avea să se încheie la 1 Decembrie 1918, prin Unirea Transilvaniei cu România.

Revoluţia de la 1848 ridicase „Stindardul Libertăţii, Unirii şi Frăţiei”, cum se spunea într-un text difuzat cu ocazia Adunării de la Islaz. Înfrângerea revoluţiei nu a însemnat însă decât o amânare a realizării unităţii naţionale.

Visul restaurării vechii Dacii în graniţele etnice ale poporului român era prea temerar pentru a fi realizat dintr-odată şi avea nevoie, ca orice mare act, de colaborarea timpului.

Realizarea în etape avea să fie impusă de însuşi mersul evenimentelor. Primul pas s-a înfăptuit în 1859, prin Unirea Munteniei cu Moldova. Ea era numai o etapă – o declara însuşi Mihail Kogălniceanu, în Adunarea de la Bucureşti, curând după dubla alegere –, îndemnând la asocierea entuziasmului popular cu înţelepciunea politică a factorilor de răspundere, pentru ca astfel „să putem culege ceea ce au semănat strămoşii noştri şi să putem vedea pământul făgăduinţei… Unirea”. Unirea tuturor românilor, pe care o visaseră vechii cărturari şi o cântau poeţii, fusese pregătită cu mult înainte şi nu se putea înfăptui decât ca operă a poporului, ca o etapă esenţială în mersul revoluţiei sale. Aşa a întrevăzut-o Nicolae Bălcescu, în exil, urmărindu-i desfăşurarea dialectică şi profetizându-i, lucid, etapele viitoare.

Dacă Revoluţia paşoptistă fusese democratică şi socială, demonstra el, proxima revoluţie trebuia să realizeze unitatea naţională, iar următoarea – Independenţa de stat, pentru ca în felul acesta „naţiunea să reintre în posesia deplină a drepturilor sale naturale”. Bălcescu nu a putut să prevadă însă decât etapele mai apropiate ale revoluţiei. Adevăratul ei triumf îl constituie cristalizarea sentimentului că locuitorii celor trei provincii româneşti – Muntenia, Moldova şi Transilvania – aparţin aceluiaşi popor, cu o limbă şi o cultură comune, cu o istorie în care destinele li se împletesc inseparabil.

Mihai Viteazul izbutea, la 1600, să reunească sub sceptrul său cele trei ţări – Transilvania, Muntenia şi Moldova. Deşi a durat doar o frântură de timp, Unirea de la 1600 s-a înfăţişat ca un exemplu, ca o necesitate, ca un izvor de idei şi fapte, ca o zare de lumină care trezeşte, fertilizează şi creşte conştiinţa naţională. Şi dacă se vorbea mai mult de Unirea moldo-valahă, toţi ştiau, încă de atunci, că Transilvania nu trebuia şi nu putea rămâne în afara Statului naţional. Chiar „Hora Unirii” a scris-o Vasile Alecsandri în 1848 ca o „Horă a Ardealului”.

Voinţa populară avea să se impună. S-au ales Adunările ad-hoc, organe politice capabile să glăsuiască în faţa lumii întregi despre râvna firească a poporului spre Unire.

„Să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară”, se scria în jalba iscălită de Moş Ion Roată, deputat pontaş în Adunarea ad-hoc.

Demonstraţiile din 1858, cele din primele zile ale lui ianuarie 1859, au impus alegerea ca domn în Moldova a unui om nou, a unui revoluţionar de la 1848, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Alegerea acestuia în Moldova marca, de fapt, triumful unionismului. Numele lui A.I. Cuza a sunat şi la Bucureşti ca un bucium al Unirii şi al libertăţii în zilele de 22-24 ianuarie 1859. Principele ales se dovedeşte ai fi un om politic de mare valoare. A ştiut să-şi aleagă colaboratorii dintre cei mai instruiţi şi luminaţi oameni ai neamului său, printre aceştia remarcându-se în mod special Mihail Kogălniceanu. Ca prim-ministru în Moldova a fost numit Vasile Sturdza, iar în Ţara Românească, Ioan Al. Filipescu.

„Unirea naţiunea a făcut-o!”, se exprima Mihail Kogălniceanu. Şi avea dreptate: Unirea a săvârşit-o poporul. Numai poporul putea seca Milcovul „dintr-o sorbire”, făcând dintr-un hotar un râu românesc, un râu limpede din inima ţării.

Unirea din 1859 şi cea din 1918 formează două etape ale aceluiaşi proces istoric, economic, social, cultural şi naţional.

Din înţelegerea realităţilor şi a nevoilor ţării au izvorât Legile administrative, Legea de secularizare a averilor mănăstireşti, Legea de reorganizare a Armatei, Legea rurală din 1864, apoi cele privitoare la învăţământul obligatoriu şi gratuit, înfiinţarea Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti etc.

Nu i-a fost deloc uşor să înfăptuiască atâtea în numai şapte ani. Îi stăteau împotrivă mare parte din protipendadă, din rândul conservatorilor şi liberalilor-radicali (Monstruoasa coaliţie). La 11 februarie 1866, duşmanii l-au doborât, silindu-l să abdice, să părăsească o demnitate pe care a păstrat-o ca pe un depozit sacru, totdeauna la dispoziţia naţiunii.

Prin tot ce a înfăptuit în cei şapte ani de domnie, Cuza a intrat în hronici ca un ocârmuitor prin excelenţă popular, ca un Domn al poporului.

În anii care au urmat, poporului român i-a revenit sarcina de a dobândi, cu mari sacrificii, Independenţa, în urma Războiului din 1877. I-a fost dat lui Mihail Kogălniceanu să participe şi la eforturile cuceririi Independenţei, după cum lui Vasile Alecsandri, care cântase entuziasmul unionist, i-a fost dat să evoce şi vitejia dorobanţilor în lupta pentru Independenţa ţării.

Dacă Unirea Principatelor a fost o premisă esenţială pentru cucerirea Independenţei, Independenţa însăşi avea să fie o premisă a desăvârşirii Unităţii de stat, realizată la 1 Decembrie 1918.

Doinel Puiu MĂRGINEANU