Adrian CRÂNGANU
Mi-e foarte greu, dacă nu imposibil, să găsesc măcar o singură asemănare între felul cum îşi petrecea generaţia mea Sărbătorile de iarnă şi ceea ce se întâmplă, acum, la sfârşitul lui decembrie. Vremurile s-au schimbat atât de mult, încât mi se par de nerecunoscut. Şi oamenii la fel. De fapt, oamenii le-au făcut pe ele să arate aşa, şi nu invers. Şi nu vârsta de acum e vinovată pentru ceea ce am spus mai înainte, fiindcă, orciât ar fi trecut timpul peste mine, nu cred că m-am schimbat chiar atât de mult încât băieţelul de zece ani care eram odată să nu-şi mai ceară, în decembrie, dreptul să facă bulgări de zăpadă şi să-i arunce la ţintă, să se dea pe gheaţă şi să cadă uneori în fund, ori să pocnească în noaptea de Revelion. Şi să-l primească de fiecare dată, negreşit.
Altceva n-am cerut, cu toate că îmi vin acum în minte o mulţime de lucruri, şi fiecare dintre ele mă face să zâmbesc. Peste mine copilăria a trecut altfel decât se întâmplă azi. A trecut mai frumos, chiar dacă n-a fost foarte fericită. Nu am avut bani – tatăl meu abia dacă scotea, cu chiu, cu vai, din buzunar atâta cât să ne ajungă de mâncare –, dar a avut parfumul acela de iarbă, de praf, de lemn şi piatră pe care în ziua de azi şi l-a pierdut. Pentru că nu mi s-au cumpărat jucării decât de Paşti şi la Crăciun, şi uneori, dar nu întotdeauna, de ziua mea, aveam eu grijă să-mi fac. Cât era ziua de lungă, împingeam o roată de trotinetă cu o cârmă făcută dintr-o sârmă mai groasă, umblam pe coclauri după lemne de arc şi de săgeţi ori după crăcane de praştie, făceam focul sub câte un copac, prăjeam slănină şi după aia mă umflam cu apă de izvor, sau băteam mingea de dimineaţă până seara, când ajungeam acasă cu genunchii juliţi, cu faţa brăzdată de dungi de praf amestecat cu transpiraţie, lucruri pentru care mai şi încasam câte-o palmă peste gură. Pe urmă, iarna, cel mai mare spectacol era când se tăiau porcii în faţa blocului, şi n-aş fi ratat, pentru nimic în lume, momentul. Mă sculam cu noaptea-n cap numai ca să văd cum patru oameni îl trânteau şi al cincilea îi înfigea cuţitul în gât. Stăteam gură-cască împreună cu ceilalţi copii de vârsta mea până când, ameţit de atâta ţuică fiartă, spre amiază, câte un vecin ne gonea. Apoi începeau pregătirile de Anul Nou, iar asta însemna să ne procurăm din timp carbid şi cutii de vopsea goale, pe care le găuream în fund cu un cui. Eram neîntrecut la bubuit, cel mai bun artilerist din bloc, pentru că nimeream exact secunda în care să pun chibritul în dreptul găurii, aşa încât pocnitura să răsune în tot cartierul. Seara intram în casă ud de zăpadă din cap până-n picioare, cu degetele arse şi mirosind de parcă tocmai ieşisem din tranşee. Şi, de fiecare dată, mai luam câte-o palmă zdravănă de la mama.
Acum, carbid nu mai am de unde să fac rost, pentru că nu mai sunt uzine. Pixe de vopsea din tablă n-am mai văzut, decât bidoane mari, de plastic. Şi-atunci îmi cumpăr şi eu, ca toată lumea, câteva petarde. Anul ăsta însă m-am trezit târziu şi n-am găsit decât cu trei focuri. Le-am atuncat pe rând şi micul artilerist de altădată s-a transformat în mitralior. M-am uitat la oamenii din jur, dar altcineva îi ciuruise de-adevăratelea înaintea mea. Iar asta parcă fleac se cheamă, nu-i aşa?
