Get Adobe Flash player

Ultimul episod

Dacă ultima oară am furat ceva – sau cred că am făcut asta, fiindcă nici până azi nu ştiu sigur ce s-a întâmplat în noaptea aia – în urmă cu vreo 30 de ani, nu acelaşi lucru îl pot spune despre minciuni, pentru că nu mai departe decât în urmă cu două zile, cred, am trântit una. E drept că n-a fost una vinovată, ci doar o prostioară, adică atunci când cineva m-a întrebat la telefon ce fac, eu, fiindcă tot nu mă putea vedea, i-am răspuns că lucrez, că nu-mi mai văd capul de treburi, deşi el tocmai mă trezise din somn. Dar, ca să revin la ultima mea hoţie, o stafie care m-a bântuit mulţi ani şi de care mi-a fost atât de ruşine încât din clipa în care am fost descoperit n-am mai pus niciodată mâna pe ceva ce nu era al meu, ea s-a întâmplat la o petrecere unde erau o mulţime de prozatori, poeţi, pictori şi sculptori, şi niciunul nu era treaz. Eram cu toţii convinşi, pe vremea aceea, că arta cere nu doar sacrificii, ci şi băutură, şi îi plăteam, plini de râvnă, tributul. După miezul nopţii, sărbătoritul şi prietenul meu, care dăduse autografe pe câteva cărţi de poezie, mi-a întins stiloul. Nu mai ţin minte dacă am crezut că e al meu, dacă mi-a plăcut şi am vrut să-l păstrez, sau pur şi simplu nu am avut ce altceva să fac cu el, dar, după vreo două ore, când a vrut să mai semneze câteva volume şi n-a avut cu ce, mama lui l-a zărit în buzunarul de la piept al cămăşii mele. Nu m-a făcut hoţ în faţă, dar privirile ei strigau cuvântul şi cred că toată lumea l-a auzit. Şi dacă prietenul meu, generos cum era, m-a iertat pe loc, eu n-am putut s-o fac niciodată. Din noaptea aia am învăţat să mă mulţumesc cu ce am, şi nimic din ceea ce e al altuia nu-mi place şi nu-mi trebuie. De-atunci, în afară de ceea ce mi se dăruieşte, nu întind mâna decât după ceea ce cumpăr ori găsesc.

Toate astea m-au făcut să spun, adesea, că sunt, probabil, cel mai cinsitit om pe care îl cunosc. Am încercat mereu să fiu corect şi drept, pe de o parte ca să-mi plătesc acea greşeală, iar pe de alta, probabil, fiindcă sunt Balanţă, şi cred că de cele mai multe ori am şi reuşit. Nici până atunci nu mi-au plăcut minciuna şi hoţia, iar de atunci încolo, nici atât. Dar am ajuns la vârsta la care dezgustul e înlocuit de tristeţe, iar furia de dezamăgire, şi vorbele-mi sunt mai măsurate.

De ce spun toate lucrurile astea? Probabil că încerc să-mi explic, în felul meu, de unde toate relele şi urâciunea care mă copleşesc, pur şi simplu, în ultimul timp, fiindcă mi-e greu să înţeleg cum a reuşit un tablagiu să întoarcă o ţară-ntreagă cu fundu-n sus. Ştiu că n-ar trebui să mă mire prea tare, şi totuşi m-a luat pe nepregătite. Ştiu demult, şi-am spus-o ori de câte ori mi s-a ivit prilejul, că instituţiile Statului sunt putrede şi România a-nceput să pută, dar parcă tot nu-mi vine a crede în ce mocirlă au putut să coboare zeii cu stele pe umăr din Miliţie, aceiaşi, bănuiesc, care în 1990 ne-ar fi făcut pantofii cu cremă şi le-ar fi dat lustru cu limba, numai să nu-i scuipăm în mijlocul străzii. Din păcate, însă, istoria se răzbună pe cine n-a învăţat-o la şcoală, repetându-se. Iar poporul român a chiulit pe capete la materia asta.

Ce ne mai rămâne, atunci, de făcut? Cred că nimic. Altădată ne-am fi ridicat – şi chiar ne-am ridicat – împotriva postiei, a hoţiei şi-a minciunii pe care le dispreţuiesc atât de mult, a ticăloşiei, incompetenţei, laşităţii, egoismului, nesimţirii, inculturii, mârlăniei şi a câte şi mai câte. Dar nu acum. Generaţia de azi s-a născut obosită, iar a mea a fost omorâtă atunci, în ’89; pensionarii doar mai fac legea în România.

Iar eu am tot mai mult impresia că trăiesc într-o telenovelă ieftină, în care cei care fac rău şi le merge bine tot filmul plătesc cu vârf şi-ndesat la sfârşit. Şi parcă nu-mi doresc nimic mai mult decât să dorm şi să visez frumos, şi după un timp să mă scuture cineva de umăr şi să mă trezească la ultimul episod.

Adrian CRÂNGANU

Traducere