Tovarăşul M.



Trăiesc îngrozitor, sau poate minunat de simplu, nu ştiu, n-am reuşit încă să-mi dau seama. Mănânc ce-mi cade în mână, uneori direct din frigider, nu fac niciodată absolut nici un fel de mofturi, poate la fasole verde mai strâmb din nas, beau apă şi suc, mă îmbrac cât mai lejer şi merg foarte mult pe jos, fiindcă nu am nici maşină, nici bicicletă, nici măcar trotinetă electrică nu am. Mă mulţumesc cu puţin, şi din puţinul acela, cu foarte puţin, cum spunea Sfântul Francisc din Assisi. Două slăbiciuni am, totuşi, cafeaua şi ţigările, dar dacă m-aş chinui un pic nu mi-ar fi deloc imposibil să renunţ la ele. Am mai făcut-o. De la oameni nu am niciun fel de pretenţii, îi iau aşa cum sunt, ca să mă feresc de dezamăgiri, şi de cele mai multe ori îmi reuşeşte. Dar nu întotdeauna.
Am să explic imediat ce-am vrut să spun cu asta, dar mai întâi cred că ar trebui să mai zic ceva – n-am fost, nu sunt şi bănuiesc că, la vârsta mea, nici nu mi-a mai rămas timp să fiu nostalgic. Nu am decât câteva regrete când vine vorba de ce-am făcut, şi ceva mai multe legate de lucrurile pe care nu le-am făcut, cu toate că trebuia şi aş fi putut să le fac. Dar nu trăiesc într-un trecut colorat în roz şi într-un prezent cenuşiu. Cred doar că trecerea timpului a făcut ca ochii să distingă altfel culorile. Şi că, în realitate, lucrurile erau vopsite la fel, atunci, ca şi acum.
Mult timp am trăit însă cu o amintire care mi-a clătinat convingerea asta, ori de câte ori îmi revenea în memorie. Şi cum mai departe e vorba despre oameni, n-am să spun cum îi cheamă, şi asta nu din cine ştie ce motive ascunse, ci fiindcă pur şi simplu unii dintre ei nu mai sunt, iar altora degeaba le-aş da numele, pentru că azi nimeni nu-şi mai aminteşte de ei, cu toate că pe vremea aceea judeţul întreg le mânca din palmă.
Aşadar, zilele trecute traversam strada, eram pe la jumătate, când o maşină mi-a tăiat calea, mai-mai să dea peste mine. Am zărit, fulgerător, chipul şoferului, l-am recunoscut, apoi m-am şi convins cine era, după numărul pe care şi-l păstrase de pe vremea când conducea judeţul. Era vestit pentru primitivismul lui proverbial, dar, cu toate astea, pe mine m-a ajutat.
S-a întâmplat în urmă cu vreo 20 de ani. Scrisesem o carte la care muncisem doi ani şi jumătate, dar îmi trebuiau bani ca să pot s-o şi scot. Umblasem cu limba scoasă pe la toţi oamenii de afaceri pe care îi cunoşteam, şi abia adunasem cât să mi se tipărească un capitol, două, din ea. În duminica aia, tocmai primisem telefon de la directorul editurii, care mi-a spus scurt că dacă într-o săptămână nu-i duc banii la Bucureşti, pot să-mi iau adio de la carte. Era toamnă, ploua, şi eu eram în ultimul hal de deznădăjduit. Cu gândurile în toate direcţiile, fără să fiu atent pe unde merg, m-am trezit în faţa sediului unui partid, uşa era deschisă şi vreo 20 de şefi de tot felul stăteau în jurul unei mese lungi. Pe unii îi cunoşteam. Cu îndrăzneala disperatului, le-am spus ce mă doare. Nici azi nu ştiu ce m-a apucat atunci. M-au ascultat cu atenţie, apoi au pus mâna pe telefoane, numai ce apăruseră mobilele, şi au început să sune. Peste două zile, marţi, aveam toţi banii pentru editură.
Ani în şir, întâmplarea asta m-a făcut să cred că oamenii de atunci erau altfel. Când mi-a ieşit cartea, i-am dus fiecăruia dintre cei care mă ajutaseră câte una. Când am ajuns la cel care, peste 20 de ani, urma să-mi taie calea pe trecerea de pietoni şi să dea peste mine, l-am întrebat pentru cine să scriu dedicaţia. Mi-a spus că pentru M. „Mi se spune Tovarăşul M.”.
Cât despre numărul maşinii, nu-i mai ţin minte cifrele, doar literele. JUD.
Adrian CRÂNGANU