Când eram mai tânăr îmi plăcea să mă laud că mă pricep la oameni, că pot să-i citesc cât ai zice peşte, din scoarţă-n scoarţă. Asta mă ajuta – mai ziceam eu ca să mă dau mare – să urc şi să cobor la nivelul fiecăruia şi, prin urmare, să fiu în stare să mă înţeleg cu aproape oricine. Aşa s-a şi întâmplat mai mereu, suişurile şi coborâşurile astea mi-au intrat în sânge şi nu m-au mai obosit, iar eu am început mai mult să simt, decât să gândesc cum să mă port cu cineva. N-am greşit decât de vreo două sau trei ori, dar n-am plătit prea scump pentru asta. E vorba despre nişte oameni care au lăsat doar dâre, nu urme în viaţa mea, şi poate de aceea nici nu mi-am dat silinţa să-i cântăresc aşa cum se cuvenea.
Recunosc că arta asta de a citi chipurile m-a scos din multe belele, dar tot ea m-a pus şi-n încurcătură o dată, o singură dată, atunci când a fost vorba chiar de mine. Nu ştiu cât timp a trecut de-atunci, oricum, destul, zic eu. Mergeam cu trenul şi cred că până la jumătatea drumului îmi cam făcusem o imagine despre vecinii mei de compartiment. Cu doi a fost floare la ureche, unul era moş, şi deci pensionar de uzină după cum arăta, iar al doilea avea o salopetă plină de var şi mâinile albe, uscate şi crăpate ca o coajă de copac. Cu ceilalţi trei m-am chinuit un pic, mai ales cu unul, fiindcă n-am putut să mă hotărăsc unde să-l aşez exact, la ingineri, la profesori, sau poate la amândouă în acelaşi timp, iar dintre ceilalţi doi mi-am zis că unul nu lucrează nicăieri, iar ultimul trebuia să fi fost paznic pe undeva. Cum îmi terminasem analiza, mă uitam pe fereastră, când, la un moment dat, mi-au atras atenţia ochii care mă priveau de acolo şi pe care, furat de peisaj, nu-i văzusem până atunci. Ce vreau să spun e că a fost prima oară când am încercat să mă citesc, să-mi dau seama cam ce văd vecinii mei de compartiment când se uită spre mine, dar până am coborât din tren n-am reuşit să ajung la vreun rezultat care să mă mulţumească.
Pe dinafară, deci, nu prea pot să spun mare lucru despre mine. Pe dinăuntru, însă, ştiu exact cum sunt – plin de cicatrici de sus până jos, de la luptele pe care le-am dus cu ceea ce am considerat eu că sunt nedreptăţi. Cu ocazia asta poate că o să mai capăt una, cu toate că o să-i fie greu să-şi găsească un loc printre celelalte câteva zeci, dar nu pot să mă abţin să nu mă războiesc iarăşi cu vechii mei duşmani, liderii de sindicat.
De 30 de ani îmbuibaţi cu tot ce-a adus mai bun anul 1989, neschimbaţi din funcţii decât ca să fie făcuţi senatori şi deputaţi, cu fălci de o sută de kile şi frunţi de doi milimetri, s-au găsit taman acum să facă tărăboi şi să ţipe ca din gură de şarpe că scot oamenii în stradă. Când eu m-am dus de nici nu mai ştiu câte ori la ei cu dovezi şi i-am rugat să ne ajute pe mine şi pe colegii mei, mâna de oameni pe care ne umilea patronul, mi-au răspuns, ca unui gândac, că ei se ocupă doar cu salariaţii de la Stat, cu bugetarii. Îi cunosc ca pe buzunarul meu, de aia am şi scris ce-am scris despre ei. Acum, că li s-a schimbat stăpânul, latră la el până au să se obişnuiască cu noul miros. Deocamdată doar adulmecă locurile unde, cât de curând, au să lingă. În privinţa asta n-am nici cea mai mică urmă de îndoială.
Îmi pare rău că nu mă întâlnesc cu unul dintre ei să-i spun că, atunci când zeci de mii de români se dădeau de ceasul morţii în stradă văzând cum legile justiţiei sunt măcelărite şi făcute cârnaţi şi chiftele, al dracu’ dacă am văzut picior de sindicalist pe-acolo.
În fine… Nu vreau să mă enervez, aşa că mai bine las stiloul din mână, îmi pun ochelarii şi mă uit în oglindă, dar nici aşa nu reuşesc să desluşesc literele din care sunt scris.
Adrian CRÂNGANU