Dacă ar fi să dau vreodată o formă dezamăgirii, în imaginaţia mea am stabilit că ea trebuie să semene neapărat cu un crap gras şi cocoşat, fiindcă aşa mi s-a spus încă de când eram mic, la şcoală, şi aşa mi s-a părut şi mai târziu, că România, harta ei, seamănă cu un peşte. Unul care, dacă e să duc comparaţia până la capăt, se zbate tot mai tare pe uscat, lucru perfect normal acum, când parcă şi apa şi-a luat concediu. Caut motive de bucurie, iar scrisul e unul dintre puţinele pe care le găsesc. Mă ajută să mă mai descarc din când în când.
Mi-e cald şi mie, sunt obosit, mi-e dor de ducă, dar n-am cum să plec. De fapt, n-am avut niciodată, cel puţin în ultimii vreo 30 de ani, fiindcă pentru mine concediul a fost mereu fructul interzis. Mă uit cum şi-l iau alţii şi ridic din umeri. E tot ce pot să fac. Şi să scriu, ca să-mi mai treacă năduful. Acum, de exemplu, mi-e ciudă că ne-a plecat mintea-n vacanţă. Dintr-odată, mă-ntorc parcă în timp pe vremea când, din păcate pentru ea, şi, o bună bucată din copilăria mea, când se chinuia să mă convingă că aşa stau lucrurile, pentru mine, mama lua de bune toate prostiile pe care le vedea la televizor. Nu punea la îndoială nicio gogomănie, oricât ar fi fost ea de mare. Ce mai, credea absolut orice, iar eu n-am înţeles-o niciodată. Azi e la fel, atâta doar că acum e vorba de câteva milioane de mame şi de tot atâţia copii care, însă, nu seamănă cu mine. Se uită cu toţii la televiziunile care, toate, ca la un semnal, au pus tunurile pe minţile românilor, şi se întrec, pe bani grei, numai Dumnezeu ştie câţi, să-i convingă că marii hoţomani din puşcării sunt curaţi ca lacrima şi bolnavi în ultimul hal. Mama, ştiu sigur, ar fi înghiţit povestea pe nemestecate. Eu m-aş fi înecat cu ea, aşa cum fac acum. De aia şi scriu.
E cald şi e vremea când, în fiecare an, ţara în formă de peşte pleacă toată în concediu. Doar justiţia, din punctul meu de vedere, e în şomaj. Sau, îmi trece chiar acum prin cap, poate că a ieşit la pensie. Eu stau cu geamul deschis la perete şi cu lampa de birou aprinsă şi scriu. Cu concediul sunt păţit. La penultimul ziar, la care am lucrat până în 2003, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să cer, în iulie, două săptămâni libere, după ce, timp de opt ani bătuţi pe muchie, fusesem în fiecare zi la lucru, inclusiv sâmbăta şi duminica. Aşa se muncea pe-atunci în presă. Şefii nici n-au vrut s-audă. I-am implorat. Nici aşa n-au fost de acord. Ba, mai mult, mi-au spus că pot să plec dacă nu-mi convine. Atunci mi-am dat demisia. Când au văzut hârtia şi s-au uitat la faţa mea, după o noapte în care nu închisesem un ochi, mi-au promis marea cu sarea. Pentru mine au urmat doi ani de radio.
Acum mă râcâie altceva. Nu am frustrări, dar nici totuna nu mi-e când văd că Statul îşi cocoloşeşte copiii bugetari şi pe noi, ceilalţi, ne dezmoşteneşte pe rând. Aşadar, ia fiţi atenţi ce mi-a trecut prin cap:
„Dragă prietene bugetar,
chiar dacă nu te cunosc, îndrăznesc să-ţi scriu câteva rânduri despre mine. Eu lucrez şapte zile din şapte, cel mai mult sâmbăta şi duminica, atunci când am timp să-mi trec pe hârtie documentările de peste săptămână. Uneori mă scol la ora 4 dimineaţa, ca să prind trenul cu care merg pe teren, pe ploaie, pe ninsoare, şi nici dracu nu mă-ntreabă prin ce trec. Şi să mai ştii că eu habar n-am cum arată un voucher, n-am văzut unul în viaţa mea… Dar mă opresc aici, fiindcă dacă-mi dau drumul la gură sigur ai să te superi şi n-aş vrea să-ţi stric bunătate de concediu pentru care ai muncit pe rupte un an întreg, pentru un salariu de doar trei ori mai mare decât al meu. Şi-apoi, nici nu eşti tu vinovat de toate astea”.
Aşa că închid scrisoarea şi-mi pun telefonul să sune la ora 03.45. Acum e 01.23. Şi e o vară pe-afară…
Adrian CRÂNGANU