Rotativa



Am avut întotdeauna grijă de limba română. Şi chiar dacă aproape cu fiecare zi care trecea descopeream că sunt tot mai puţine lucrurile pe care merită să le respect, pe ea am tratat-o mereu cu evlavie. Adevărul e că şi ea mi-a fost mereu alături, recunosc asta, fiindcă, în definitiv, de pe urma ei trăiesc.
Oricât de neobişnuit ar putea să pară, cred că între noi totul a început la vârsta când nici măcar nu apucasem să ţin un creion în mână sau să-mi arunc privirile pe vreo carte. Dar tata avea un scris frumos, eram îndrăgostit de caligrafia lui, şi-mi plăcea să mă uit la semnele acelea uşor înclinate spre dreapta înşirate pe spatele fotografiilor, chiar dacă abia mult mai târziu le-am înţeles sensul: Adi la etatea de un an şi unsprezece luni, sau Adi la etatea de trei ani şi o lună. Întotdeauna era etatea, niciodată vârsta, iar numeralele erau scrise, mereu, corect. Din păcate, a fost singurul lucru care mi-a plăcut la el şi tot timpul m-am considerat norocos că nu-i semăn lui în nicio privinţă, ci mamei. Până la urmă am plătit, într-un fel, pentru asta, dar nu mi-a părut rău nicio clipă, mai ales că mi-am achitat datoria foarte repede şi, în plus, asta m-a apropiat, cred, şi mai mult de limba română.
Spun asta fiindcă mama vorbea destul de rău, iar eu ţin minte că mereu m-am mirat cum, după ce a trăit 60 de ani la oraş, n-a reuşit să se rupă de cuvintele cu care, pe când era elevă, venise din Oltenia. De exemplu, spunea sectembrie, bijama, săltar, bangă, silingă, albocalmin, sau în loc de rănit zicea şoimănit, la sugrumat – guşoit, la sprijin – prijon, iar roşiei îi spunea plătăgean. Şi mai erau multe, multe altele, pe care nu mi le mai amintesc acum. Iar eu, cum altfel, vorbeam la fel. Eram micuţ şi n-avea cine să mă corecteze, şi, în plus, nici prietenii mei nu prea vorbeau corect. Ne înţelegeam într-un fel de limbă păsărească, o amestecătură de moldovenească, ardelenească, oltenească, maghiară şi germană, şi cred că nici măcar nu observam şi nu ne interesau toate prostiile astea.
Totul până când, într-o zi, eram prin clasa a treia, am zis că afară ploaie şi dudăie. Unii colegi au zâmbit, alţii au râs de-a binelea, iar eu mă mir şi azi că n-am intrat în pământ de ruşine. Din clipa aia am fost mult mai atent cum pronunţă oamenii mari cuvintele, iar atunci când aveam îndoieli, preferam să tac, să ţin minte pe ce nu eram sigur şi apoi să caut în cărţi sau să ascult la radio sau la televizor care era forma corectă. Şi cred că într-un an le-am venit de hac tuturor greşelilor moştenite de la mama.
Erau însă vremuri pe care le-am putut înţelege. Sunt 50 de ani de-atunci. Azi, însă, nu găsesc nicio explicaţie pentru ziua în care un zevzec a zis la televizor expertiză în loc de experienţă, şi toată lumea, de-atunci, s-a luat după el. A fost, după mine, momentul primordial al asasinării limbii române. Eu ştiu că există o lege care spune că, uneori, uzul se impune în faţa regulii, de-aceea sunt valabile, de exemplu, anticameră, nu doar antecameră, sau delicvent în loc de delincvent, şi mai ştiu şi că 3.600 de cuvinte din astea sau englezisme au fost băgate cu forţa în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, dar parcă cineva trebuie să spună odată şi-odată ho!
Nu ştiu însă cine ar putea s-o facă. Politicienii, în niciun caz, fiindcă cei mai mulţi vorbesc mai stâlcit chiar şi decât mama, care, de pildă, ştia de la mine că rotativa e maşinăria aia mare din tipografie, care scoate ziarele şi lângă care am stat eu nopţi lungi, ani întregi, şi nicidecum rotirea unor prim-miniştri într-un guvern care parcă văd că, în cel mai scurt timp, o să mă guşoaie de-o să mi se bolboaie ochii din cap. Şi poate că nimeni n-o să fie lângă mine, să mă prijoane, doar ea, biata limbă română. Tot ea.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu