Revolta mieilor


Am să fiu sincer şi de data asta, aşa cum am fost mereu, chiar dacă nu întotdeauna lucrul ăsta a fost în avantajul meu. Am să fiu sincer, fiindcă aici e bucăţica mea de biserică, locul unde mă spovedesc, cred eu, în primul rând mie însumi. Noaptea, trag perdeaua întunericului peste uşa confesionalului şi, când nu mă vede nimeni, îmi mărturisesc aici temerile, speranţele, greşelile, regretele pentru ce am făcut şi pe cele pentru ceea ce aş fi putut să fac, dar am fost prea laş pentru asta, aici îmi strig neputinţa şi tot aici, în bucăţica asta de biserică, mai trag câte-un şut în fund sau una peste nas unora sau altora care mă supără mai mult decât e cazul. De multe ori, însă, de foarte multe ori, cel care le încasează sunt chiar eu.

Primul lucru pe care mi-l reproşez de data asta e că, atins şi eu de febra colectivă care se pare că mistuie, molipsitor, poporul din jurul meu, am uitat, pur şi simplu, că ziarul pe care m-am apucat să-l fac în 6 noiembrie 2008 a împlinit şapte ani. Dacă am fi fost o ţară normală, aş fi scris cum a început totul, cât de greu mi-a fost aproape în fiecare din cele 2.555 de zile, aş fi scris cum am îngheţat ierni în şir ori cum curgeau apele pe mine în cele şapte veri sau cum mă udau ploile toamna, aş fi scris o mulţime de lucruri, fiindcă aveam ce. Dar am uitat, fiindcă, orice-ar spune unii şi alţii, nu suntem o ţară normală. Şi aici intervine al doilea lucru de care mi-e ruşine: recunosc că n-aş fi crezut niciodată că românii mai au puterea să se revolte. Puteam, de fapt ar fi trebuit s-o facem nu o dată, ci de zeci de ori, şi totuşi ne-au fost mai la-ndemână egoismul, lenea şi laşitatea. Mă consolam însă cu gândul că nu suntem primii, din moment ce Edward R. Murrow a spus demult că un popor de oi merită un guvern de lupi. Aşa şi noi, nu auzeam urletul haitei din pricina zgomotului făcut de tălăngile pe care ciobanii ni le atârnaseră, acum 25 de ani, de gât.

Adevărul e că mă resemnasem. Eram convins că în decembrie 1989 românii şi-au epuizat rezerva de curaj şi demnitate, şi că eu, cel puţin, n-am să mai prind ziua când răbdarea li se va sfârşi din nou. E clar însă că, pe undeva, am greşit în calculele mele, şi am încercat să găsesc unde. Pentru asta, am dat timpul înapoi şi m-am văzut pe mine cel de-acum 25 de ani. Purtam nişte pantaloni de doc, fiindcă nu reuşisem să strâng suficienți bani să-mi cumpăr blugi de la Timişoara, o geacă de fâş ca vai de mama ei şi nişte pantofi cu care azi n-aș pleca nici măcar să duc gunoiul. Şi am ieşit atunci în stradă fiindcă mă săturasem să mă tot culc cu burta goală şi la lucru să mănânc, luni la rând, fasole cu cârnaţi pe care-i aruncam la câini, sau conserve de peşte ruseşti atât de sărate încât beam o găleată de apă după fiecare dintre ele. Dar mai presus de orice mă săturasem de minciuna pe care ajunsesem să o numesc viaţă. Atunci am ieşit în stradă. Au tras în noi cu gloanţe de toate calibrele, iar unii dintre noi au umplut trotuarele şi străzile cu sânge şi vise. În 1990, m-am mulţumit şi eu, ca toată lumea, cu banane, caşcaval, salam, ness, Coca-Cola şi ţigări străine în magazin, şi cu filme tâmpite la televizor, până noaptea târziu. Mi-a fost suficient. Abia târziu mi-am dorit mai mult. Dar era deja prea târziu… Tălăngile de la gât făceau deja un zgomot infernal.

Acum, însă, scârbiţi de miasma de putreziciune a societăţii, mieii din turmă au scos corniţele la lupii îmbătrâniţi în rele şi îmbuibaţi, iar ei, clănţănind de frică din colţii tociţi de atâtea ciolane roase, au băgat coada-ntre picioare… La ziua asta mă refeream eu, pe ea nu credeam s-o mai apuc. Dar am greşit. O recunosc cu înţelepciunea berbecului care se simte, dintr-odată, foarte bătrân.

Adrian CRÂNGANU