Get Adobe Flash player

Procurorul „îngerilor”

Dacă s-ar fi întâmplat doar o singură dată, poate că nu m-aş fi apucat să scriu despre asta. Prima impresie a fost că nu merită să-mi bat capul cu subiectul, aşa că l-am lăsat baltă. Dar cum, de ani buni, eu m-am ocupat, şi încă mă ocup cu sportul, multă lume m-a întrebat care e părerea mea şi de ce nu scriu despre arestările grele din fotbal. Ce era să răspund? Am spus că alte lucruri care se petrec sub ochii mei mi se par infinit mai importante decât o mână de ticăloşi băgaţi după gratii abia acum, pentru că, cred eu, locul lor era acolo de multă, foarte multă vreme. Şi al lor, şi al altora.

Văd şi eu la televizor ce vede toată lumea. O grămadă de politicieni îşi fac din cazul Gică Popescu covor pe care să păşească ţanţoşi la alegeri, iar presa vuieşte. Despre primii nu mă pronunţ. Am motivele mele. Despre gazetari, însă, am s-o fac. Pe unii îi cunosc, pe alţii nu. Şi poate n-aş fi spus niciodată ce-am să spun, dacă n-ar fi sărit, pur şi simplu, calul. M-a deranjat că nu-şi văd lungul nasului. Rostesc, cu voce groasă, ori scriu apăsat sentinţe grave. Lângă mulţi dintre ei am stat pe stadioane, la meciuri, în spatele porţii şi puţin lateral, ca să putem face şi fotografii. Inevitabil, în 90 de minute sau în pauze, când rezervele se încălzesc şi trag zeci de şuturi la poartă, mingea ajunge de câteva ori şi la noi. Unii o pasăm, frumos, jucătorilor. Alţii, în cel mai bun caz, o trimit aiurea. În cel mai rău, pur şi simplu dau pe lângă ea. Dar au pretenţia că sunt gazetari sportivi.

În altă ordine de idei, voiam să spun că eu am înţeles demult că stadionul nu e o bibliotecă şi nici mingea, o carte. Că fotbalul e un sport greu, mult mai greu decât se vede din tribună sau din fotoliu, în faţa televizorului. Cred că am mai scris asta şi am s-o mai scriu ori de câte ori o să mi se ivească ocazia. Eu am avantajul să-i văd de la trei metri, şi spun că, indiferent de nivelul la care joacă, fotbaliştii înjură, uneori groaznic, prea mult chiar şi pentru urechile mele, obişnuite, în ani, cu asta. Da, e adevărat, de multe ori se scuipă, se ameninţă, se lovesc urât şi se răzbună, şi uneori se mai şi pocnesc. Dar cu toate astea, în ochii mei nu sunt decât nişte gladiatori moderni, la care oamenii privesc însetaţi nu de sânge, ci de goluri. Nişte luptători pe care lumea îi huiduie, îi fluieră şi îi înjură, în timp ce ei îşi rup picioarele pentru tribune, de cele mai multe ori goale. De la trei metri, de unde stau eu, îi văd şi îi simt. După ce li se strigă ceva de mamele lor, unii sunt turbaţi de nervi, alţii se descurajează complet, unora le vine să plângă, pentru că nu sunt decât nişte copii, dar, indiferent prin care dintre stări trec, omului acela nu-i mai poţi cere să joace fotbal cum trebuie. N-are cum.

Toate astea nu se ştiu, pentru că nu se văd decât de aproape, iar cei veniţi acolo să scrie, cei despre care ziceam că-şi dau cu stângu-n dreptu’ şi nu înţeleg nimic, dar îşi închipuie că da, spun nişte prostii mai mari decât ei. Eu am făcut altceva: m-am interesat cât câştigă. Nu cei de la cluburile mari, ci ceilalţi, cei mai mulţi dintre ei, şi am înţeles că nu grozav de mult, ba chiar mai puţin decât credeam eu.

Până acum am răspuns la jumătate de întrebare. Nu vreau să se înţeleagă că le plâng de milă, pentru că nu e aşa, dar nu mi se pare deloc normal ca nişte lichele să facă milioane de euro pe spatele lor. Şi nici n-aş vrea să se creadă că, după tot ce am spus, sunt avocatul diavolului. În comparaţie cu ceilalţi, ei, fotbaliştii, cu toate metehnele lor, sunt pur şi simplu nişte îngeri. Şi cu asta, consider că am răspuns la toată întrebarea. 

Traducere
Slovensky Med
Servicii deratizare Transal Urbis


Servicii Transal Urbis