Cu toate acestea, din informaţiile culese de la deţinătorii unor astfel de ,,variante incolore”, reiese clar că Mantu nu a fost un hoţ oarecare, ci lotru în toată puterea cuvântului. Ca dovadă, iată ce se desprinde din comentariile deţinătorului variantei din ediţia trecută: ,,De la bogaţi o furat şi zvonuri semăna prin lume că la săraci o dat şi aşa că minunile lui o fost tot aşa făcute că după vidia, el n-o făcut la săraci răutate”.
Aceeaşi apreciere o face şi purtătorul variantei din Alun – Hunedoara, P. Popa: ,,Acela o luat banii de la ăi boieri, da la săraci”. Aşadar, pe bună dreptate, O. Bârlea consideră că astfel de ,,variante deteriorate” trebuie aşezate, fără rezerve ,,alături de cele care îl consideră pe Mantu drept haiduc”, pe motiv că informatorii ştiu, fără să mai afle din textul poetic, că el i-a ajutat pe cei lipsiţi de mijloace materiale. În această categorie se includ încă 16 texte, care, împreună cu cele 12 variante citate în numărul trecut, reprezintă 63 la sută din total. Un singur text, din Ibăneşti, regiunea Mureş Autonomă Maghiară, neînsoţit de comentariile informatorului, arată că, pentru acesta, Mantu nu este decât un ticălos, pe care însă îl compătimeşte: ,,Alelei, fecior de lele, Amar de zilele tele”. Restul de 35 de procente îl cântă pe Mantu, dar nu precizează (comentariile lipsesc cu desăvârşire) dacă a fost un hoţ sau un lotru. Prin urmare, în timp ce în favoarea lotrului pledează 63 la sută din variante, pe hoţ îl susţine doar una singură. Posibil ca procentajul textelor care văd în el un ocrotitor al săracilor să fi fost maxim, dacă unii culegători nu s-ar fi limitat numai la culegerea cântecului, neglijând anchetarea informatorilor asupra acestui aspect lacunar.
În viziunea poporului, Mantu rămâne până azi un erou răzvrătit împotriva asupririi, un ocrotitor al celor mulţi. Din şirul nesfârşit al mărturiilor care se referă la acţiunile săvârşite, spicuim doar câteva: ,,pi la boieri o zâvnit el, o luat bani”; ,,n-o făcut la de-i săraci nici-un rău (…), numai la ăi de-or avut galbeni, une-o fost ruda bătrână”; ,,numai de la ăi bogaţ o luat, pe ăi săraci i-o ajutat mult”; ,,la Valea Mare (raionul Caransebeş – n.n.) a dat la o muiere ceva bani”. Pe seama lui s-au scornit mai multe istorisiri, care mai circulă şi azi, pretutindeni în Banat.
Oamenii din popor au înţeles că astfel de fapte erau organizate în scopul apărării intereselor lor de zi cu zi. Ca atare, la rândul lor, asigurau protectorilor viaţa şi adăpostul, le furnizau informaţii şi le înlesneau procurarea celor trebuincioase traiului, aşa cum reiese şi din versurile următoare: ,,Cobori Mantule la vale, Că ţi-am adus de mâncare, Carne friptă de berbec are, Ş-un lităr de vin de-l rece”.
Revenind din nou la documente, să citim ,,Nota” şi să vedem ce ne arată referitor la faptele lui Mantu. În primul rând deducem că Mantu, împreună cu oamenii săi, „au jăfuit” din iunie 1922 şi până în septembrie 1923, de la un număr de cinci persoane, bani şi obiecte în valoare totală de 275.125 de lei. Trei dintre cei prădaţi sunt fără îndoială exponenţi ai clasei dominante: ,,codreanul” Anton Teleky din Mărul, ,,comerciantul” Iosif Raichici din Rusca Montană şi ,,morarul” Iacob Petrişan din Buchini. Judecând după valoarea prăzii, de la ceilalţi doi au luat 28.465 de lei, numele lor fiind Antonie Zgăvârdea din Vârciorova şi Florea Şoandă din Goleţ.
Tot timpul cât a lotrit, a întreprins astfel de acţiuni în multe sate din sud-estul Banatului. De menţionat că Pătru Mantu a folosit doar arareori, în acţiunile sale, un număr mare de oameni. Când urmau să aibă loc atacuri, se recurgea la alibiuri temeinice, pentru ca oamenii să să nu poată fi acuzaţi că ar fi fost plecaţi cu Mantu.
Majoritatea atacurilor lui Pătru au fost bazate pe inteligenţă şi doar în rare cazuri acestea s-au bazat pe lupte sângeroase cu pistoale, carabine sau grenade. Metoda folosită în aproape toate cazurile cunoscute era înştiinţarea celui ce urma să fie ,,uşurat de bănet” printr-o carte poştală sau scrisoare. De obicei, cărţile poştale fiind citite de cei care le duceau, conţinutul lor era cunoscut şi vestea unui posibil atac era aflată nu numai de cel ce avea să-i cadă victimă, ci şi de populaţia din zonă, care, de obicei, nu se întrista la aflarea unei asemenea ştiri. Deşi pare de necrezut, totuşi, Pătru Mantu s-a prezentat de fiecare dată la locul şi chiar ora anunţată prin scrisoare sau carte poştală, cu toate că ştia că acolo îl aşteptau jandarmii, poliţiştii sau armata. ,,O avut un curaj nebun!”, se spunea la vremea aceea. (În ediţia viitoare, vor urma mărturii ale unor cercetaşi de-ai lui Mantu).
Ştefan ISAC